Amanda

Chapter I:
Pe la începutul secolului al 4-lea, într-un sat cu vreo 30 de locuitori, era o fată nu cu mult mai specială decât restul oamenilor.
Avea doar vreo 18 ani, o imaginație mult mai bogată decât restul oamenilor dar cu defectul de a nu avea puterea convingerii, deci lumea nu o lua prea în serios când deschidea gura. Când avea doar 13 ani, a mers la toți oamenii și le-a spus de o creatură mai puțin văzută de restul lumii, oamenii erau curioși și au întrebat-o despre ce este vorba la care ea a răspus plină de bucurie.
-Este vorba de un cal! A strigat Amanda cu o voce ușor subțire
-Bine, și ce este așa de nevăzut la un cal? A întrebat un locuitor puțin frustrat
-Acest cal are aripi! I-a răspuns fetița într-un surâs puțin ieșit din comun
Toți o credeau puțin dusă cu pluta pentru ideiile ei diferite de restul, când alții se gândeau cu ce să hrănească porcii, ea își făcea griji cum să prindă o pasăre de foc.
Trecuseră ani, și Amanda a început să creadă satul că ea este nebună, pe la vreo 17 ani, a încercat să se îndrăgostească de un localnic, desigur, nu era prea dificil deoarece toate poveștile ei au fost la o vârstă fragedă, dar în sinea ei încă credea că partea cealaltă a pădurii este plină de mistere, pe care ea dorește să le rezolve.
Până la un final, s-a întâlnit cu un băiat puțin timid, Mirium, el având doar 16 ani, cu un an mai mic decât Amanda. Au început să vorbească despre ceea ce-și doresc ei cel mai mult, iar Mirium i-a reproșat Amandei.
-Mi-aș dorii să găsesc ceva special, nemaivăzut și total diferit de ceea ce există.
-Știu că sună ciudat și patetic, dar am impresia că există anumite chestii în acele ruine de după pădure!
Amanda avea deja reflectată lumina stelelor în ochii săi, nu a ezitat o secundă fără să-i reproșeze.
-Haide să explorăm, să vedem dacă ai dreptate sau nu! Îi strigase într-un entuziasm destul de contagios.
-Dar dacă pățim ceva? Îi răspunse Mirium puțin speriat.
-Nu avem ce să pățim, ai încredere în mine, spuse Amanda în timp ce-l trage de mână spre pădure.
-Dar nu am, spune Mirium fără să aibă efect asupra Amandei.
Și plecaseră spre pădure, fără să aibă o direcție anume, pură explorare nevinovată la timpul acela.
Copacii erau destul de arțăgoși, rotunjiți și cu rădăcinele scoase la suprafață, parcă erau gata să atace, plantele nu mai existau după o anumită porțiune iar densitatea frunzelor acuperea toată lumina.
-Arată ca locul perfect să omori pe cineva, spuse Mirium uitându-se îngrijorat în jur și puțin spre cer.
-Ai dreptate, poate găsim un cadavru, suspină Amanda sarcastic dar cu puțin entuziasm.
După ceva timp de mers și câteva zgârietur de la scoarța dubios de ascuțită a copacilor, copii ajung într-o pajiște circulară fără nici un copac pe o porțiune de vreo 12 metrii, în mijlocul pajiștii se aflase o mică scorbură în scoarța terestră a pământului.
-Mirium, vino aici să vezi ce gaură ciudată e, îi spuse Amanda cu un glas obosit.
Mirium nu o auzise și continuase să se întrebe diferite chestii despre acest loc care nu ar trebuii să fie aici.
Peste puțin timp se duce să vadă ce s-a întâmplat cu Amanda, iar când ajunge acolo, ea dispăruse, fără nici o urmă.
-Amanda! Amanda!! Începuse să strige împrejur sperând ca fata să nu-l fii părăsit în mijlocul pădurii.
Umblă de nebun prin cercul liber de copaci și continuă să strige când dintr-o dată aude un strigat venind nu cu mult departe de locul unde este el, zgomotul venind din pădure. Miriam plin de frică se îndreaptă spre el deșii nu voia una ca asta, când dintr-o datâ ceva îi sărise în brațe, era Amanda, plină de zgârieturi și murdară pe față.
-Ce s-a întâmplat acolo, de ce m-ai lăsat singur? Întreabă Mirium debusolat de situație.
-M-am trezit în pădure și printre copaci era un monstru care mă pândea, așa că am fugit în direcția opusă și am ajuns aici, m-am zgâriat prin copaci și am alunecat în noroi din cauza rădăcinilor, strigă Amanda la el speriată de moarte.
-Ce..ce monstru? Întreabă Mirium, puțin speriat
-O creatură hidoasă cu ochii roșii ca sângele, spuse Amnda panicată
Mirium nu prea voia să o creadă ținând cont că ea este Amanda, nebuna satului, dar ceva îi spunea să aibă încredere deoarece este cu adevărat, ceva straniu la această porțiune a pădurii.
Se făcuse noapte dintr-o dată iar Mirium știa că nu mai are cum să ajungă acasaă înainte să se așeze întunericul.
-Haide să înoptăm aici, am să fac un foc și plecăm dis de dimineață, sugerase Mirium, la care Amanda a fost de acord.
-Haide să căutăm niște lemne uscate.
Au mers pe margnea cercului liber de copaci căutând niște crengi pentru a face un foc, Mirium găsește un teanc de crengi uscate, erau cam 30 de crenguțe destul de groase, așezate frumos pentru ca el să le ia, arătau destul de ordonat puse pentru a fi lăsate de pădure, dar nu îi dădea importanță, așa că le luase.
Se puse să facă focul și venise și Amanda, cu câteva grenguțe, suspinând supărată că nu există grenguțe nici în copaci, parcă au fost furate, și vede teancul lui Mirium și țipă la el.
-Mă pui să caut crengi și tu le iei pe toate?
-Le-am gâsit pe toate într-un loc, lasă asta acum și hai să facem focul.
După câteva încercări, reușise într-un final să aprindă focul acela nesuferit, și stăteau întinși pe iarba moale și verde, se uitau amândoi la cerul plin de stele la care Mirium îi reproșează Amandei
-Ce crezi că este acel abur alb cu o nuanță de mov în el?
La care Amanda îi răspunde
-Probabil e forța care ține toate lucrurile împreună, să nu se îndepărteze unele de altele.
Mirium rămase uimit, și a adormit cu gândul la stele.
Se trezește într-o panică imensă de la un anumit țipăt subțire, se uită în jur în timp ce își freacă ochii iar când se uită în spate, o vede pe Amanda țipând că este un monstru, se duce le ea iar când pune mâna pe ea, se calmează.
-Unde e monstrul, Amanda?
-Nu..nu știu, cred că a fost un coșmar. Spuse Amanda cu o frică în voce
-Dar erai în picioare, cum poți visa când ești în picioare? Întreabă Mirium cu o față îngrijorată
-Am mai pățit asta, de multe ori, nu știu ce este dar este foarte enervant, mă culc în pat și mă trezesc în fața ușii, țipând.
Atunci Mirium se întreabă dacă asta s-a întâmplat și în pădure, dacă este în mijlocul pădurii cu o nebună ce crede că coșmarele sunt reale.
-Și ce făcea monstrul în vis, Amanda?
-Păi, era un pic diferit, arăta ca un monstru dar era bun, și ne ajuta, nu era ca cei de care ne spun părinții noștrii.
Mirium o asculta și dintr-o dată aude o creangă cum se rupe, se întoarce instantaneu și vede și el niște ochi roșii cum se plimbau pe la marginea cercului lispit de copaci, nu îi vine a crede, se freacă la ochi și când îi deschide din nou, ochii roșii dispăruse.
-Cred că o fi ceva în aer, poate suntem amândoi nebuni, avem vedenii. Spuse Mirium îngrijorat și depășit de situație.
Se întoarce speriat la Amanda când observă o lumină fosforeșcentă într-o porțiune mică de iarbă.
-Amanda, ce e aia? Întreabă Miriam apropiindu-se de acea lumină.
Parcă îl chema, simțea că-i strigă numele, în mintea lui auzea doar „Mirium” iar restul sunetelor dispăruseră în void.
Cu cât se aproprie mai mult de acea lumină fantastică. cu atât observă că arată ca o dungă și începe să se întrebe. „Oare asta este o tăietură în pământ? Așa arată sângele lui Mama Natură?”
A ajuns față în față cu lumina care deja devenise un pic orbitoare, o culoare verzuie spre alb, foarte deschisă și cu o strălucire ca soarele, încât lumina exact tot cercul fără copaci.
Amanda simțea că ceva nu este în regulă, lumina aceea era perfect proporționată cu cercul fără copaci, asta nu putea fi o coincidență.
-Miriam, pleacă de lângă lumina aceea, e ceva straniu la ea! Strigă Amanda, dar Mirium nu o băga în seamă deoarece era orbit de frumusețea luminii.
Mirium nu se putea abține așa că încearcă să pună mâna pe acea lumină, să vadă ce este, și a atins atât de fin încât i-a rămas o bucata pe deget, era ca o pânză de păianjen strălucitoare, și dintr-o dată lumina începe să se miște în zig-zag, trecând pe sub picioarele lui Mirium și oprindu-se în spatele acestuia. Mirium rămăse-se mut, nu știa ce să creadă, îi dă o privire mai atenti și observă 2 puncte negre la un colț al luminii, se apropie cu o încredere nemaivăzută, iar lumina îl mușcă pe Mirium de mână iar acesta se aruncă pe spate cu mâna la piept și cealaltă mână peste aceasta, smiorcăindu-se și neștiind ce a fost asta.
Amanda se aproprie de acesta să vadă dacă este bine, lumina aceea încearcă să o hipnotizeze și pe Amanda, dar ea nu se lasă așa ușor, așa că ia un băț din jarul lăsat de focul făcut de ei și lovește în gol să sperie lumina aceea. După câteva lovituri, lumina se stinge și dispare în scorbura făcută în scoarța pământului.
-Mirium, ești bine? Crezi că poți să te ridici? întreabă Amanda în timp ce se lasă în genunchi să-l ajute.
-Ah! Da, sunt bine, ce a fost aia? Suspină Mirium plin de durere.
-A fost un șarpe strălucitor. dacă ascultai mai bine, îl puteai auzii cum sâsâie, tembelule! Țipă Amanda la el, neștiind că nu este vina lui.
-Amanda, pot să jur că nu mai auzeam nimic decât că trebuie să ating lumina, cred câ m-a hipnotizat sau ceva, nu îmi pot da seama.
-Important este că ești bine, da? Îi spune Amanda cu o privire dubioasă la mâna unde a fost mușcat.
-Auzi, nu prea știu eu cum e cu șerpii, dar trebuie să ți se înegrească liniile pe mâini și să strălucească pielea? Se miră Amanda.
-Oh, nu! Tata m-a învățat despre șerpi când eram la vânătoare cu el, trebuie să prindem șarpele acela și să-l ducem la tata, el mă poate ajuta, sper! Strigă Mirium speriat de moarte
Amanda s-a dus la scorbură unde a dispărut șarpele misterios, și se uită mai atentă, nu se observă nimic neobișnuit, abia observa pe lumina zilei iar pe întuneric sigur era mai dificil.
-Cred că încap în gaură, am să cobor să prind șarpele, tu stai aici și nu te mișca, ai înțeles? Îi ordonă Amanda în timp ce se strecura prin gaură fără să-i lase la Mirium timp să răspundă.
-E foarte ciudat aici, totul este negru dar spațios, nu pot să-mi dau seama ce fel de gaură este aceasta dar cred că duce mai mult a peșteră! Strigă Amanda sperând ca Mirium să mai fie treaz.
Amanda aude un ecou ciudat, nu al vocii ei, ci al altei persoane, nu putea fi șarpele deoarece șerpii nu vorbesc, deci mai este cineva aici.
-Miriam, ai spus ceva? întreabă Amanda cu speranța ca Mirium să spună că da să-și ia o piatră de pe inimă, dar nu se aude nimic.
Coboară ce coboară iar parcă gaura nu se mai oprește din coborât, căldura crește iar ecoul devine puțin mai clar, totuși nu își poate da seama ce spune sau în ce limbă spune.
Vede o lumină verziue deschis dar diferită, mai cenușie și mai puțin strălucitoare, când se aproprie, era șarpele încolăcit și suspinând un fel de incantație.
-Ce naiba? Vorbești? Întreabă Amanda plină de uimire.
-Da, poți spune asta. Îi răspunde șarpele.
-Ce se întâmplă cu tine, de ce strălucești așa cenușiu? Îl întreabă Amanda.
-Păi, eu eram un simplu șarpe când un șaman acum mii de ani m-a blestemat deoarece i-am mușcat copilul, de atunci sunt obligat să trăiesc în mijlocul pădurii și nu am voie să părăsesc cercul, sunt nemuritor, până acum. Spune șarpele cu o voce străpunsă de oboseală și răgușeală.
-Cum adică „până acum”? Întreabă Amanda.
-Păi, prietenul tău o avut ceva special, mi-a ridicat blestemul dar mi-e frică că a pus stăpânire pe el, devenind nemuritor. Îi răspunde șarpele într-un glas gros și încet.
-Nu poți murii, trebuie să mă ajuți să rup blestemul să-l salvezi, te rog! Țipă Amanda cu lacrimi în ochi.
-Du-te la Ruinele Alamar, acolo o să aflii răspunsul, îi spuse șarpele în glasul final după care se stinge.
Amanda a rămas în pauză un minut în întuneric, plângând că este depășită de situație, nu știa cum să ajungă la acele ruine, nu știa cum să-l salveze pe Mirium de blestem, dar știa că trebuie să facă orice îi stâ în putere să încerce.
Se urcase înapoi pe unde a coborât, iar când iasă la suprafață îl vede pe Mirium cu mâna strălucind un albastru-nordic foarte puternic în nuanță, iar Mirium putea sparge copaci cu mâna aceea, fără a se zgâria o secundă.
Amanda se duce la Mirium să-i spună ce se întâmplă.
-Mirium! Strigă Amanda.
-Ce este, Amanda? Se întoarce Mirium într-un zâmbet contagios.
-Ce crezi că faci acolo? Întreabă Amanda într-un glas jucăuș.
-Păi, aparent, nu cred că mor, dar sunt super puternic și mâna unde am fost mușcat strâlucește mai frumos ca șarpele, vezi? Îi explică Mirium într-o uimire cuprinzătoare de puțină teamă.
Amanda se abține să-i spună despre blestem deoarece este foarte fericit, nu vrea să-i smulgă zâmbetul și să-i pună nervi și teamă, nu i-ar fi de folos oricum.
-Haide să mergem mai departe, acum că ești foarte puternic și aparent poți lumina drumul, ne permitem să mergem și pe întuneric. Spune Amanda cu un glas surprinzător de calm.
-Unde vrei să mergem, Amanda?
-Ai spus că vrei să aflii ce este la ruinele de după pădure, presupun că știi drumul, nu?
-Da, tata m-a învâțat cum să ajung, trebuie să ne luăm după steaua aceea strălucitoare, iar pe zi, după mușchii de pe copaci. Spune Mirium într-o încredere mult prea avansată pentru vârsta lui.
-Bine, perfect, haide să mergem, tu conduci! Spune Amanda în timp ce îl împinge pe Mirium de la spate.
-Haha, tembelă, trebuie să mergem în direcția opusă, vino. Îi spune Mirium în timp ce se întoarce să o împingă el pe Amanda de la spate.