Amanda

CHAPTER II: chapter I se găsește mai jos!

După câteva glumițe de drum și chicoteli cei doi deciseră că este cazul să-și ia tălpășița din acel loc sinistru dar cu un peisaj plăcut la lumina zilei, intraseră în pădure iar mâna lui Mirium lumina drumul cu o nuanță de albastru concentrat, mușchii copacilor străluceau ca niște steluțe în univers, Amanda mergea în spatele lui Mirium minunându-se de priveliștea ce o oferă lumina mâini lui Mirium, încă nu-i venise să creadă ceea ce văzuse și auzise în peșteră, trebuia să fie mai mult din povestea șarpelui, trebuia să existe o remediere. O voce interioară îi străpunse mintea Amandei spunându-i „Acum cum ți se pare că ceea ce credeai tu a fi mit, devine realitate și chiar mai mult decât credeai tu?”. Întru-un anume fel  se invinovățea pentru blestemul pus pe Mirium. Uitându-se la zâmbetul lui imposibil de întrecut parcă se simțea mai bine cu ceea ce se întâmplase.
-Mirium, tu de ce ești așa de fericit? Întreabă Amanda destul de curioasă.
-Păi, în primul rând, nu sunt prins cu o nebună în mijloul pădurii, deci e ceva. Spusă Mirium într-un glas hazliu și inocent.
-Haha, ce glumă, dar serios, ce motiv ai avea să fi fericit când doar ce ai fost mușcat de un șarpe strălucitor?
-Of, bine, sunt serios acum. Îi reproșează Mirium trăgând o gură mare de aer.
-Cum să nu fiu fericit, sunt un super erou acum, te pot proteja și îți pot lumina calea fără să mai am teamă că am să greșesc sau am să mor. Îi spusă Mirium în timp ce se întoarce spre Amanda și se uită în ochii ei strălucind cu un albastru închis și mirific.
-Amanda, tu ești cea mai bună chestie care mi s-a putut întâmpla, ultimele două zile cu tine au fost incredibile. Îi mărturisește Mirium în timp ce îi ține mâna strălucitoare pe fața ei catifelată în timp ce culoarea albastră din strălucirea mâini îi scoate în evidențâ ochii ei negri cu un pic de verde.
-Totuși, știai că ochii tăi strălucesc o nuanță slabă de verde deschis pierdută în negrul acela infinit? Întreabă Mirium cu un zâmbet drăgăstos pe fața lui.
Amanda rămăsese puțin uimită de faptul că Mirium era într-un stagiu de pasiune și iubire, nu are idee dacă ceea ce i-a mărturisit Mirium are legătură cu blestemul. Poate acesta doar se joacă cu mintea lui dându-i iluzia de iubire.
-Serios? Nu știam, nu prea mi-am văzut ochii până acum și nimeni nu mi-a dat prea multă atenție să observe.. Spusă Amanda cu o voce tristă în timp ce-și întoarce capul peste umăr.
-Eu îți dau atenție! Îi spune Mirium cu o voce caldă și plină de încredere în timp ce îi întoarce capul să se uite din nou în ochii ei.
Și stătură amândoi uitându-se unul la altul așteptând ca unul dintre ei să facă prima mișcare când deodată se aude un zgomot și le întrerupe momentul de dragoste pe care Mirium se chinuise  două zile să-l scoată la iveală.
-Ce-a fost aia? Întreabă Amanda panicată uitându-se în jur.
-Stai liniștită, aflăm într-o secundă. Spusă Mirium încrezător făcând doi pași în față orientând mâna strălucitoare orizontal în față și strângând din pumn.
-Ahhh, huuuh! Scremuse Mirium în timp ce își încoardă pumnul.
Dintr-o dată lumina albastră începe să strălucească și mai tare devenind o adevărată stea, putea să vadă în jurul lor cam vreo 20 de metri depărtare fără să fie o urmă de întuneric dar nu se observase nimic din ce ar putea face zgomotul acela, așa că continuă drumul lăsând momentul de iubire să se răcească.
După cam vreo o oră și un pic de mers, pădurea începe să se rărească, să se vadă lumina soarelui, așa că Mirium își stinge pumnul de parcă e un fel de bec electric pe care îl pornește și îl oprește cu o simplă apăsare de buton din mintea lui doar că lumina dispare mult mai încet.
 Continuă să meargă înainte și se regăsesc la un templu vechi acoperit de iederă. Lângă templu era o pancardă cu inscripții vechi care dispăruseră de mult timp.
Dar acest obstacol nu părea să fie unul mare deoarece Mirium învăța-se de la tatăl său să citească inscripțile pierdute.
-Amanda, suntem la Templu Oako, mai avem cam o zi de mers până la ruine, haide să mergem să le cerem de mâncare și indicații. Spusă Mirium apropiindu-se de ușa pietrificată.
-De unde știi acest lucru? Întreabă Amanda în timp ce se uită la pădure.
Din copacii din apropiere sar doi oameni îmbrăcați în kimono negru, unul cu o sabie ascuțită care ar putea tăia și piatra iar altul cu un arc atât de puternic încât trece prin treci copaci dintr-o singură tragere.
-Cine sunteți voi și cu ce scop ați venit aici? Întreabă omul în kimono negru punând sabia la gâtul Amandei,
Amanda se uită la Mirium și îi face semn să nu își folosească puterea deoarece știa că el este nemuritor. Dar oare el știa asta? Deoarece nu avea nici un reflex să o apere, doar stătea și se uita pe când cel cu arcul avea reflexe destul de bune, după câteva acrobații să își arate puterea, sare în fața lui Mirium cu arcul pregătit să-i tragă direct în inimă.
-Stați! Nu am venit în gânduri de atac, nu trebuie să fiți ofensivi așa că lăsați-vă armele jos și haideți să vorbim pașnic. Spusă Amanda cu o voce caldă și calmă.
Bărbatul cu sabia se uită adânc în ochii Amandei și își lasă încet arma jos după care începe să-și dea gluga jos din cap prezentându-se.
-Numele meu este Alistar, iar cel cu arcul este Crain, voi cine sunteți?
-Numele meu este Amanda, iar băiatul din spatele meu este prietenul meu, Mirium, căutăm adăpost și indicații dacă nu este prea mare osteneala.
-Desigur că nu, scuzați-ne intrarea doar că pe aici umblă diferiți hoți care cred în legenda șarpelui colorat iar noi suntem aici să păzim trecerea lor spre acea creatură mistică. Spusă Alistar în timp ce-și bagă sabia în teacă și îi face semn la Crain să-și lase arcul jos.
-Da, am fost atacați acum 12 sori și ne este greu să avem încredere în cineva, mai ales când e în joc puterea absolută. Spusă Crain în timp ce-și dă și el gluga jos din cap.
-Haideți în templu, este mult mai sigur decât aici afară. Spusă Alistar în timp ce le arăta drumul unde să meargă.
Ușa de piatră se deschide cu un zgomot de rașchetare a pereților înfernal de puternic, nimeni nu avea  probleme cu el decât Mirium.
-Ahhh!!! Strigă Mirium în timp ce se aruncă pe o parte pe podea cu mâinila la urechi și genunchi la piept.
-Ce ai pățit tinere? Îi spune Crain în timp ce se apleacă la el încercând să pună mâna pe el.
-Lasă-mă, nu mă atinge! Strigă Mirium la el în timp ce se vaită pe jos.
-Nu te ating, dar spune care este problema. Îi răspunde Crain în timp ce se ridică de jos ascultându-l pe Mirium spunându-i să nu-l atingă.
Amanda vede ce se întâmplă și fuge la el după care se aruncă pe jos și îl ia în brațe.
-Mirium, ești bine? Spune ce este. Îi spune Amanda în timp ce îi ridica capul și îl freacă pe frunte ca o mamă care-și vede pentru prima dată copilul.
-Ușa! Ușa mă urăște, vrea să mă omoare!! Strigă Mirium nervos și dă să se ridice îndată să atace și el ușa.
-Șhh, gata, stai liniștit, nimeni nu vrea să te omoare, ești în siguranță, bine? Îi spune Amanda cu o voce caldă cum doar ea poate în timp ce îl sărută pe frunte și îl ține în brație.
Mirium se calmase într-un final și se ridică de bună voie cerându-și scuze și le dă sugestia să continue drumul deoarece este bine și funcțional.
Alistar și Crain se uită dubios la el dar ei fiind asasini antrenați nu-i dau importanță și își continuă drumul.
Amanda speriată de moarte că Mirium ar putea ceda și să distrugă tot se calmase când văzuse că ea reușește să-l calmeze și să nu devasteze templul noilor amici ai lor.
„Mulțumesc Doamne deoarece îmi dai puterea de a convinge pe cineva, pe cea mai importantă persoană, cea mai periculoasă și cea mai specială” Mulțumește Amanda în timp ce se ridică și se șterge pe frunte de apa care îi curgea.
Ajunseseră în bucătăria templului și le spusă lui Mirium și Amanda dacă vor ceva de mâncare, răspunsul lor fără ezitare a fost da, erau lihniți, nu mai mâncaseră de când au plecat din sat.
S-au pus la masă toți patru și au început să mănânce și să povestească, primul lucru pe care Amanda l-a spus a fost.
-Și, Alistar, spuneai ceva de legenda șarpelui dacă nu mă înșel, sună foarte interesant ca o poveste de masă, poți să elaborezi mai mult?
Alistar, bucuros îi răspunde că da și începe să le spună ceea ce auzise de la Maestru Kwan.
-Acum 23.000 de ani, mai mult sau mai puțin, era un șarpe de câmp în această pădure, fericit și verzui, nimic special la el ba chiar mai rău pentru că a fost isgonit de familia lui deoarece el nu mușca ființele vii, după ce ajunsese în pădure se întâlnise cu un mic copilaș, părea nevinovat la ora aceea și era fericit să vadă o ființă umană, se apropiase de acesta iar copilul supărat îl luase la bătaie, dădea cu bățul în el iar la final voia să-i taie capul drept trofeu deoarece avea un V pe spatele lui iar acesta credea că ar arăta frumos pe hainele lui. Șarpele încerca să scape, iar copilul făcuse greșeala să-și bage mâna în gura lui să-i scoată colții. Bineînțeles, colți ieșiseră dar intraseră unde nu trebuiau să intre, în mâna copilului iar acel șarpe cum nu mușcase nimic, niciodată, avea o groază de venin și tot s-a revârsat în copil murind instant. Șarpele nu știa ce făcuse, credea că l-a speriat și a adormit, așa că s-a pus pe el și a adormit și el.
-Și ce s-a întâmplat? Spuse Mirium curios.
-Lasă-mă să termin și ai să aflii, amice. Îi răspunde Alistar cu o voce amuzată.
-Tatăl acestui copil era un mare șaman, unul chiar foarte puternic, se spune că era un zeu pe nume Herpeus. Când văzuse șarpele dormind pe cadavrul copilului său, i-a dat puterea de a vorbi să-l întrebe pe el ce se întâmplase.
-Ce ai făcut creatură infimă ce ești, cum să muști un biet copil! Strigase Herpeus la șarpe.
Șarpele nu știa că poate vorbii, așa că el tot sâsâia.
-Faci pe miștocarul, ă? Ai să regreți o eternitate această decizie! Strigă Herpeus la șarpe știind că să-l omoare era o pedeapsă mult prea ușoară pentru soarta pe care o merită, așa că l-a făcut nemuritor.
Șarpele a stat atâta timp in viață încât devenise o defecțiune a naturii și a început să strălucească o culoare nemaivăzută să fie confundat cu o stea ca să nu mai fie un simplu șarpe nemuritor, trebuia să echilibreze balanța viață-moarte.
Natura știa că nu echilibrase balanța cu acea vrajă, viața fiind pe plus, așa că oamenii ajungeau să trăiască pâna la 300 de ani iar alții până la 20. Așa că natura i-a mai dat un blestem, l-a pus într-un cerc din care are voie să iasă doar o dată la 100 de mii de ani. În felul acesta natura a reușit să restaureze balanța. Bineînțeles, există și un defect la această poveste.
-Ce defect?! Întreabă Amanda nerăbdătoare să afle.
-Asta nu este justificată, doar o bănuială a oamenilor dar se spune că dacă ești un om special și ești mușcat de acest șarpe îi iei puterea de nemurire fără să fi blestemat dar dacă nu ești poți murii în chinuri sau să ajungi un sclav al naturii căutând defecțiuni și încercând să le repari.
-Păi și când ar trebuii să iasă șarpele acesta dacă iasă doar o dată la 100 de mii de ani? Întreabă Mirium îngândurat de frică.
-Nu se cunoaște această dată. Îi răspunde Alistar.
-Eu personal abia aștept să vină un om să ia puterea șarpelui să văd de ce este în stare, ce efecte are dar nu cred că am să prind această ocazie. Spusă Crain în timp ce mușca din carne cu o poftă de carnivor înrăit.
-Amanda, haide să vorbim ceva personal, este ok băieți dacă ne scuzați câteva minute? Întreabă Mirium în timp ce asasinii îl aprobă și îi dă libertatea de plecare.
-Amanda, tipi ăștia știu ceva, nu vreau să mă bag prea mult dar dacă mai punem întrebări o să-și dea seama. Deja se uită ciudat la mine și am impresia că cel Crain mă urăște! Îi șoptește Mirium pe un ton ca de strigăt.
-Ascultă-mă Mirium, eu te-am târât în asta deci eu trebuie să te scot, am jurat că am să fac orice să te ajut, în plus ăștia sunt niște fătălăi, ne spun totul și nici nu ne cunosc deci îți dai seama cât de periculoși sunt.
-Haha, da, ai dreptate, sunt niște fătălăi. Suspină Mirium cu un glas fals de fericire.
Se duc amândoi înapoi la masă să mănânce, când Alistar și Crain lispesc, Amanda îi strigă dar nu se aude nici un răspuns.
-Haide, să plecăm de aici, găsim ruinele și singuri. Spuse Amanda în timp ce îl trage de mână pe Mirium.
Se aproprie de ușa de la intrare și se vede lumina zilei,reușise să iasă în grabă pe când afară îi așteptau deja câteva duzine de soldați exact ca Alistar și Crain cu arcurile pregătite de tragere și săbile îndreptate spre ei.
-Amanda, eu zic să mă lași să-i sperii măcar! Spuse Mirium speriat de moarte dar gata de atac, neștiind că el este și super puternic, dar și nemuritor.
-Nu, am spus că nu, sunt oameni nu monștrii și nu vei profita de darul ăsta să-ți arăți masculinitatea în fața unor nimicuri! Îi răspunde Amanda pe un ton înfuriat și îngrijorat că nu o să o asculte.
-Ai dreptate Amanda, dar tot am să te protejez deci treci în spatele meu și lasă-mă să vorbesc.
Amanda se strecură în spatele lui Mirium iar acesta avansă doi pași după care începe să vorbească.
-Cu ce scop ne vizitați, stimați călători ai orizontului de mijloc? Spuse Mirium pe un las sarcastic și hazliu.
-Bine Mirium, în primul rând, ce e orizontul de mijloc și în al doilea rând, de ce ai întreba asta când vezi că ei sunt gata să te omoare? Îi spuse Amanda pe o voce speriată de moarte.
-Păi, nu știu, mi-a venit să zic ceva dar nu știam ce, așa că am spus primul lucru care mi-a trecut în minte. Spuse Mirium stresat și panicat, pe când mâna lui începuse să strălucească și el nu știa să oprească această reacție.
Soldații mirându-se de strălucirea mâini încep să se închine suspinând toți deodată.
-Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața, Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața!
Mâna lui Mirium începuse să strălucească mai tare, strălucirea se întindea până în ochi care din verzi au devenit albaștri închiși și strălucitori, începuse să vorbească cu o voce cu ecou chiar dacă nu era cazul să existe ecou, la care el le spunea soldaților.
-Credincioșii mei, ridicați-vă! Avem treabă de făcut, trebuie să găsim Ruinele Alamar și am nevoie de ajutorul vostru, conduceți drumul! Strigă Mirium cu o voce de zeu la care toți soldații se ridică și încep să formeze formație de apărare și de avansare.
-Pe aici, stăpâne. Spuse Alistar orbit de puterea strălucirii ochilor săi.
-Vezi, nu e nevoie de violență pentru că sunt un zeu. Îi spuse Mirium la Amanda cu un rânjet molipsitor.
-Ha, un zeu, da, se pare că da. Spuse amanda îngrijorată de puterea pe care o domină Mirium.
„Oare să fie un zeu adevărat? Sau să vorbescă doar puterea din el. Șarpele îl hipnotizase și pe el când îl mușcase deci să fie asta un fel de control al minții?”
Și au pornit toți la drum, Mirium și Amanda fiind în mijlocul soldaților care erau gata să moară pentru ei în drum spre marile Ruine Alamar.