CHAPTER: III.
În drumul lor spre Ruinele Alamar în speranța să găsească niște răspunsuri mai profunde, Amanda avansa în pași mici uitându-se în jur și gândindu-se la cât de mult s-a schimbat viața ei în ultimele zile. Pentru un mic moment se gândise la casa ei și la părinții care au crescut-o, imediat îi dădeau și lacrimile făcându-și griji că există șansa să nu-i mai vadă niciodată dar asta nu a oprit-o să-și continue călătoria și promisiunea făcută față de Mirium.
-Of Mirium, oare cât mai avem de mers până ajungem, am obosit și îmi este foarte foame! Strigă Amanda la Mirium în timp ce se așează pe o piatră.
-Nu știu Amanda, stai să-l întreb pe Alistar să văd ce spune. Îi răspunde Mirium cu un calm terifiant.
-Alistar! Cât timp mai trebuie să parcurgem în aventura aceasta ca să ajungem la destinația noastră? Întreabă Mirium prinzându-l pe Alistar de umăr.
-Nu mai avem așa de mult, este exact după munții aceia din față dar putem merge pe două drumuri, ori ocolim muntele și în felul acesta ocolim și pericolele de pe el, singurul dezavantaj ar fi că lungim drumul cu încă o zi de mers. Îi răspunde Alistar în timp ce îi arată indicații cu mâinile.
-Și dacă mergem prin el, ce pericole ne-ar putea aștepta? Întreabă Mirium curios și totuși intrigat.
-De la poalele muntelui o să avem surprize, se zvonește că există un fel de creatură uriașă cu o mușcătură distrugătoare și gheare ce pot tăia săbile și oasele. Îi spusă Alistar de parcă îi recita o poveste.
-Perfect, mergem prin munți pentru că nu vreau să adăugăm încă o zi, oricât de amuzant ar suna asta. Îi explică Mirium în timp ce se îndepărtează de Alistar.
-Ați auzit băieți, mergem prin munți! Strigă Alistar la soldați în timp ce arată cu mâna drumul din față.
Mirium se întoarce la Amanda cu o față zâmbitoare și puțin diabolică.
-Mai avem o jumătate de zi Amanda. Crezi că mai reziști? O întreabă Mirium pe Amanda în timp ce se așează lângă ea pe piatră.
-O jumătate de zi?! Strigă Amanda agitată în timp ce-și pune mâinile în cap.
-Haide că nu mai este așa mult, vrei să te duc în brațe? Întreabă Mirium în timp ce se ridică să-i ofere Amandei o mână de ajutor.
-Haha! Amuzantule, îți arăt eu cine trebuie cărat în brațe. Îi răspunde Amanda sarcastic ridicându-se de pe piatră de una singură.
Ajunseră la poalele muntelui și din prima clipă au observat că nu se aud deloc păsărele sau orice fel de animal.
-Dacă auziti un sunet, nu vă uitați înapoi, pur și simplu fugiți! Le spusă Crain pe un ton amenințător.
Mirum îl dădu-se pe Crain de o parte și avansase primul în munte, încercând să-și dovedească bărbăția în fața Amandei.
-Pf, te rog! Dacă apare vreo creatură, am să o rezolv eu cu un singur pumn. Îi răspunde Mirium la Crain cu un zâmbet de câștigător.
Strcurându-se printre copacii cu scoarța ascuțită și cu crengile lăsate în jos de parcă au obosit să-și țină frunzele spre cer, Amanda reușește să se rănească la șoldul stâng în timp ce evita o creangă gata să pice din copac.
Mirium când auzise țipătul Amandei, fugii spre ea într-o grabă de parcă ar fi fost pentru prima dată când o vede după 20 de ani.
-Amanda, ce ai pățit?! Strigă Mirium în timp ce încearcă să dezvăluie rana.
-E doar o zgârietură, stai liniștit și haide să continuăm drumul, mai avem puțin de mers până în vârf. Îi răspunde Amanda punându-și mâna pe rană și mergând înainte.
Ajunseseră în mijlocul muntelui fără să întâlnească nici o creatură care să-i atace înafară de copaci.
-Vezi Alistar? Nu ai de ce să te temi, totul este bine atâta timp cât ești cu mine. Îi reproșează Mirium la Alistar într-un glas de atotputernic.
-Da, ai dreptate. Îi răspunde Alistar dându-și ochii peste cap.
Au avansat încă vreo 30 de pași și aud o crenguță rupându-se chiar într-un mic tufiș din fața lor.
-Ha! Probabil e o veveriță pierdută. Spusă Amanda în tip ce se sprijinea de un copac subțire.
-Aici nu există animale de nici un fel deci ce s-a auzit acolo clar nu este o veveriță. Răspunse Alistar în timp ce se aproprie cu pași mărunți de tufiș scoțându-și sabia din teacă.
-Arată-te, orice ai fi! Strigă Alistar cu sabia îndreptată spre tufiș.
Din tufiș ieșise un bătrânel cu un baston spunând să nu-l atace.
-Stați! Nu atacați, nu știu cum am ajuns aici! Strigă bătrânelul apropriindu-se de grupă.
-Cine ești și ce cauți aici de unul singur? Întreabă Crain în timp ce era gata să tragă cu arcul la o mișcare mai bruscă făcută de bătrânel.
-Nu am posibilitatea de a-ți răspunde la nici una dintre întrebări deoarece nu am nici cea mai vagă idee. Răspunde bătrânelul în timp ce se sprijină de baston.
-Văd că aveți o tânără femeie rănită, pot să mă uit să văd dacă o pot ajuta? Întreabă bătrânul în timp ce avansează cu pași mici.
-Cum crezi că poți ajuta dacă tu nici măcar nu știi cine ești? Îl interoghează Alistar avansând un pas înainte și în urma lui toți soldații gata să-l atace pe bătrânel.
-Păi, poate nu știu eu cine sunt și ce caut aici dar încă știu cum să vindec o mică rană. Le răspunde bătrânul râzând.
-Bine, haide și ajut-o dacă crezi că ești în stare. Îi spusă Mirium uitându-se la Alistar.
Bătrânelul se apropie încet de Amanda în timp ce Alistar și restul soldaților sunt cu ochi de vultur pe el deoarece bătrânelul lasă de dorit.
Alistar stătea prost cu încrederea în oameni dubioși chiar dacă pe Amanda și pe Mirium i-a crezut oameni cum se cade.
-Psst! Mirium, de ce l-ai lăsa să se aproprie de cea mai vulnerabilă persoană din grupă, o poate ataca în orice clipă sau mai rău. Îi șoptește Alistar la Mirium.
-Pentru că pare a fi inofensiv și chiar aș vrea să o văd pe Amanda înapoi pe picoarele ei. Răspunde Mirium în timp ce se uită la Amanda.
Bătrânelul îi dezvăluie rana Amandei și se mirase că încă este în viață, pierduse o groază de sânge iar rana este foarte adâncă în abdomen. În mod normal ar trebui pansată cu o fașă și strânsă cu un șnur ca să oprească hemoragia, dar ei nu aveau nici una dintre acestea așa că bătrânul o atinsă cu bastonul său și nu se întâmplase nimic.
-Gata, e bine! A strigat bătrânul ridicându-se de lângă Amanda.
-Cum să fie bine, nu vezi că încă sângerează și rana este deschisă? Credeam eu că ești o figură, dar nici dus cu pluta în halul acesta. Îi răspunde Alistar dându-l la o parte de lângă Amanda și încercând el să o ajute.
-Cum spui tu, Ali! Strigă bătrânul râzând.
-Cum mi-ai spus? Îi răspunde Alistar ridicându-se de lângă Amanda și apropiindu-se de el.
Mirium încearcă să intervină dar Alistar îl împinge și pe el și încearc să sară la luptă dar bătrânul mișcă bastonul de la stânga la dreapta și în aruncă pe Alistar într-un copac. Restul soldaților sar și ei la luptă iar bătrânul îi învinge pe toți cu o singură trântire a bastonului în pământ.
-Ce naiba ești tu?! Strigă Mirium la bătrân aprizându-și pumnul și încercând să atace.
Bătrânul spune o incantație și îi stinge pumnul lui Mirium în timp ce frunzele creează o frânghie și în leagă de un copac.
-Eu? Eu sunt un mic servitor al Șamanului, dar tu cine ești și de unde ai puterea aceea? Întreabă bătrânelul curios.
-Ajut-o pe Amanda și am să-ți spun. Îi răspunse Mirium uitându-se la Amanda cum stă pe jos secată de lichide.
-Oh, am uitat să spun și incantația, greșala mea. Spusă bătrânelul în timp ce se îndepărtează de Mirium.
Bătrânelul se ținuse de cuvând și o vindecă pe Amanda, o simplă vrajă și era ca și nou de parcă rana nici nu existase.
-Bun, acum tu, spune-mi de unde ai această putere! Strigă bătrânelul în timp ce aproprie bastonul de Mirium.
Amanda când văzu-se ce se întâmplă, se duce la bătrânel și îi incearcă să ia bastonul ca să-l lase pe Mirium în pace, dar bătrânelul repede spunând o incantație încearcă să o arunce pe Amanda la fel ca pe restul soldaților, dar dintr-un miracol aceasta nu funcționă și aceasta reușește să-i smulgă bastonul din mână.
-Ce? Cum este posibil așa ceva? Întreabă bătrânul nedumerit de situație.
-Posibil ce? E doar un baston. Îi răspunde Amanda în timp ce se joacă cu el rotindu-l de colo în colo.
-Nu înțelegi, bastonul acela este creat din copacul Șamanului, are puterea tuturor elementelor magice și doar o singură ființă poate să reușească să îi ocolească puterea. Spusă bătrânelul în timp ce merge spre vârful muntelui.
-Veniți cu mine, repede! Strigă bătrânelul.
Cei doi au început să meargă după bătrânel sperând să găsească mai multe răspunsuri având în vedere că au găsit doar mai multe întrebări.
miercuri, 10 aprilie 2019
luni, 8 aprilie 2019
Amanda
CHAPTER II: chapter I se găsește mai jos!
După câteva glumițe de drum și chicoteli cei doi deciseră că este cazul să-și ia tălpășița din acel loc sinistru dar cu un peisaj plăcut la lumina zilei, intraseră în pădure iar mâna lui Mirium lumina drumul cu o nuanță de albastru concentrat, mușchii copacilor străluceau ca niște steluțe în univers, Amanda mergea în spatele lui Mirium minunându-se de priveliștea ce o oferă lumina mâini lui Mirium, încă nu-i venise să creadă ceea ce văzuse și auzise în peșteră, trebuia să fie mai mult din povestea șarpelui, trebuia să existe o remediere. O voce interioară îi străpunse mintea Amandei spunându-i „Acum cum ți se pare că ceea ce credeai tu a fi mit, devine realitate și chiar mai mult decât credeai tu?”. Întru-un anume fel se invinovățea pentru blestemul pus pe Mirium. Uitându-se la zâmbetul lui imposibil de întrecut parcă se simțea mai bine cu ceea ce se întâmplase.
-Mirium, tu de ce ești așa de fericit? Întreabă Amanda destul de curioasă.
-Păi, în primul rând, nu sunt prins cu o nebună în mijloul pădurii, deci e ceva. Spusă Mirium într-un glas hazliu și inocent.
-Haha, ce glumă, dar serios, ce motiv ai avea să fi fericit când doar ce ai fost mușcat de un șarpe strălucitor?
-Of, bine, sunt serios acum. Îi reproșează Mirium trăgând o gură mare de aer.
-Cum să nu fiu fericit, sunt un super erou acum, te pot proteja și îți pot lumina calea fără să mai am teamă că am să greșesc sau am să mor. Îi spusă Mirium în timp ce se întoarce spre Amanda și se uită în ochii ei strălucind cu un albastru închis și mirific.
-Amanda, tu ești cea mai bună chestie care mi s-a putut întâmpla, ultimele două zile cu tine au fost incredibile. Îi mărturisește Mirium în timp ce îi ține mâna strălucitoare pe fața ei catifelată în timp ce culoarea albastră din strălucirea mâini îi scoate în evidențâ ochii ei negri cu un pic de verde.
-Totuși, știai că ochii tăi strălucesc o nuanță slabă de verde deschis pierdută în negrul acela infinit? Întreabă Mirium cu un zâmbet drăgăstos pe fața lui.
Amanda rămăsese puțin uimită de faptul că Mirium era într-un stagiu de pasiune și iubire, nu are idee dacă ceea ce i-a mărturisit Mirium are legătură cu blestemul. Poate acesta doar se joacă cu mintea lui dându-i iluzia de iubire.
-Serios? Nu știam, nu prea mi-am văzut ochii până acum și nimeni nu mi-a dat prea multă atenție să observe.. Spusă Amanda cu o voce tristă în timp ce-și întoarce capul peste umăr.
-Eu îți dau atenție! Îi spune Mirium cu o voce caldă și plină de încredere în timp ce îi întoarce capul să se uite din nou în ochii ei.
Și stătură amândoi uitându-se unul la altul așteptând ca unul dintre ei să facă prima mișcare când deodată se aude un zgomot și le întrerupe momentul de dragoste pe care Mirium se chinuise două zile să-l scoată la iveală.
-Ce-a fost aia? Întreabă Amanda panicată uitându-se în jur.
-Stai liniștită, aflăm într-o secundă. Spusă Mirium încrezător făcând doi pași în față orientând mâna strălucitoare orizontal în față și strângând din pumn.
-Ahhh, huuuh! Scremuse Mirium în timp ce își încoardă pumnul.
Dintr-o dată lumina albastră începe să strălucească și mai tare devenind o adevărată stea, putea să vadă în jurul lor cam vreo 20 de metri depărtare fără să fie o urmă de întuneric dar nu se observase nimic din ce ar putea face zgomotul acela, așa că continuă drumul lăsând momentul de iubire să se răcească.
După cam vreo o oră și un pic de mers, pădurea începe să se rărească, să se vadă lumina soarelui, așa că Mirium își stinge pumnul de parcă e un fel de bec electric pe care îl pornește și îl oprește cu o simplă apăsare de buton din mintea lui doar că lumina dispare mult mai încet.
Continuă să meargă înainte și se regăsesc la un templu vechi acoperit de iederă. Lângă templu era o pancardă cu inscripții vechi care dispăruseră de mult timp.
Dar acest obstacol nu părea să fie unul mare deoarece Mirium învăța-se de la tatăl său să citească inscripțile pierdute.
-Amanda, suntem la Templu Oako, mai avem cam o zi de mers până la ruine, haide să mergem să le cerem de mâncare și indicații. Spusă Mirium apropiindu-se de ușa pietrificată.
-De unde știi acest lucru? Întreabă Amanda în timp ce se uită la pădure.
Din copacii din apropiere sar doi oameni îmbrăcați în kimono negru, unul cu o sabie ascuțită care ar putea tăia și piatra iar altul cu un arc atât de puternic încât trece prin treci copaci dintr-o singură tragere.
-Cine sunteți voi și cu ce scop ați venit aici? Întreabă omul în kimono negru punând sabia la gâtul Amandei,
Amanda se uită la Mirium și îi face semn să nu își folosească puterea deoarece știa că el este nemuritor. Dar oare el știa asta? Deoarece nu avea nici un reflex să o apere, doar stătea și se uita pe când cel cu arcul avea reflexe destul de bune, după câteva acrobații să își arate puterea, sare în fața lui Mirium cu arcul pregătit să-i tragă direct în inimă.
-Stați! Nu am venit în gânduri de atac, nu trebuie să fiți ofensivi așa că lăsați-vă armele jos și haideți să vorbim pașnic. Spusă Amanda cu o voce caldă și calmă.
Bărbatul cu sabia se uită adânc în ochii Amandei și își lasă încet arma jos după care începe să-și dea gluga jos din cap prezentându-se.
-Numele meu este Alistar, iar cel cu arcul este Crain, voi cine sunteți?
-Numele meu este Amanda, iar băiatul din spatele meu este prietenul meu, Mirium, căutăm adăpost și indicații dacă nu este prea mare osteneala.
-Desigur că nu, scuzați-ne intrarea doar că pe aici umblă diferiți hoți care cred în legenda șarpelui colorat iar noi suntem aici să păzim trecerea lor spre acea creatură mistică. Spusă Alistar în timp ce-și bagă sabia în teacă și îi face semn la Crain să-și lase arcul jos.
-Da, am fost atacați acum 12 sori și ne este greu să avem încredere în cineva, mai ales când e în joc puterea absolută. Spusă Crain în timp ce-și dă și el gluga jos din cap.
-Haideți în templu, este mult mai sigur decât aici afară. Spusă Alistar în timp ce le arăta drumul unde să meargă.
Ușa de piatră se deschide cu un zgomot de rașchetare a pereților înfernal de puternic, nimeni nu avea probleme cu el decât Mirium.
-Ahhh!!! Strigă Mirium în timp ce se aruncă pe o parte pe podea cu mâinila la urechi și genunchi la piept.
-Ce ai pățit tinere? Îi spune Crain în timp ce se apleacă la el încercând să pună mâna pe el.
-Lasă-mă, nu mă atinge! Strigă Mirium la el în timp ce se vaită pe jos.
-Nu te ating, dar spune care este problema. Îi răspunde Crain în timp ce se ridică de jos ascultându-l pe Mirium spunându-i să nu-l atingă.
Amanda vede ce se întâmplă și fuge la el după care se aruncă pe jos și îl ia în brațe.
-Mirium, ești bine? Spune ce este. Îi spune Amanda în timp ce îi ridica capul și îl freacă pe frunte ca o mamă care-și vede pentru prima dată copilul.
-Ușa! Ușa mă urăște, vrea să mă omoare!! Strigă Mirium nervos și dă să se ridice îndată să atace și el ușa.
-Șhh, gata, stai liniștit, nimeni nu vrea să te omoare, ești în siguranță, bine? Îi spune Amanda cu o voce caldă cum doar ea poate în timp ce îl sărută pe frunte și îl ține în brație.
Mirium se calmase într-un final și se ridică de bună voie cerându-și scuze și le dă sugestia să continue drumul deoarece este bine și funcțional.
Alistar și Crain se uită dubios la el dar ei fiind asasini antrenați nu-i dau importanță și își continuă drumul.
Amanda speriată de moarte că Mirium ar putea ceda și să distrugă tot se calmase când văzuse că ea reușește să-l calmeze și să nu devasteze templul noilor amici ai lor.
„Mulțumesc Doamne deoarece îmi dai puterea de a convinge pe cineva, pe cea mai importantă persoană, cea mai periculoasă și cea mai specială” Mulțumește Amanda în timp ce se ridică și se șterge pe frunte de apa care îi curgea.
Ajunseseră în bucătăria templului și le spusă lui Mirium și Amanda dacă vor ceva de mâncare, răspunsul lor fără ezitare a fost da, erau lihniți, nu mai mâncaseră de când au plecat din sat.
S-au pus la masă toți patru și au început să mănânce și să povestească, primul lucru pe care Amanda l-a spus a fost.
-Și, Alistar, spuneai ceva de legenda șarpelui dacă nu mă înșel, sună foarte interesant ca o poveste de masă, poți să elaborezi mai mult?
Alistar, bucuros îi răspunde că da și începe să le spună ceea ce auzise de la Maestru Kwan.
-Acum 23.000 de ani, mai mult sau mai puțin, era un șarpe de câmp în această pădure, fericit și verzui, nimic special la el ba chiar mai rău pentru că a fost isgonit de familia lui deoarece el nu mușca ființele vii, după ce ajunsese în pădure se întâlnise cu un mic copilaș, părea nevinovat la ora aceea și era fericit să vadă o ființă umană, se apropiase de acesta iar copilul supărat îl luase la bătaie, dădea cu bățul în el iar la final voia să-i taie capul drept trofeu deoarece avea un V pe spatele lui iar acesta credea că ar arăta frumos pe hainele lui. Șarpele încerca să scape, iar copilul făcuse greșeala să-și bage mâna în gura lui să-i scoată colții. Bineînțeles, colți ieșiseră dar intraseră unde nu trebuiau să intre, în mâna copilului iar acel șarpe cum nu mușcase nimic, niciodată, avea o groază de venin și tot s-a revârsat în copil murind instant. Șarpele nu știa ce făcuse, credea că l-a speriat și a adormit, așa că s-a pus pe el și a adormit și el.
-Și ce s-a întâmplat? Spuse Mirium curios.
-Lasă-mă să termin și ai să aflii, amice. Îi răspunde Alistar cu o voce amuzată.
-Tatăl acestui copil era un mare șaman, unul chiar foarte puternic, se spune că era un zeu pe nume Herpeus. Când văzuse șarpele dormind pe cadavrul copilului său, i-a dat puterea de a vorbi să-l întrebe pe el ce se întâmplase.
-Ce ai făcut creatură infimă ce ești, cum să muști un biet copil! Strigase Herpeus la șarpe.
Șarpele nu știa că poate vorbii, așa că el tot sâsâia.
-Faci pe miștocarul, ă? Ai să regreți o eternitate această decizie! Strigă Herpeus la șarpe știind că să-l omoare era o pedeapsă mult prea ușoară pentru soarta pe care o merită, așa că l-a făcut nemuritor.
Șarpele a stat atâta timp in viață încât devenise o defecțiune a naturii și a început să strălucească o culoare nemaivăzută să fie confundat cu o stea ca să nu mai fie un simplu șarpe nemuritor, trebuia să echilibreze balanța viață-moarte.
Natura știa că nu echilibrase balanța cu acea vrajă, viața fiind pe plus, așa că oamenii ajungeau să trăiască pâna la 300 de ani iar alții până la 20. Așa că natura i-a mai dat un blestem, l-a pus într-un cerc din care are voie să iasă doar o dată la 100 de mii de ani. În felul acesta natura a reușit să restaureze balanța. Bineînțeles, există și un defect la această poveste.
-Ce defect?! Întreabă Amanda nerăbdătoare să afle.
-Asta nu este justificată, doar o bănuială a oamenilor dar se spune că dacă ești un om special și ești mușcat de acest șarpe îi iei puterea de nemurire fără să fi blestemat dar dacă nu ești poți murii în chinuri sau să ajungi un sclav al naturii căutând defecțiuni și încercând să le repari.
-Păi și când ar trebuii să iasă șarpele acesta dacă iasă doar o dată la 100 de mii de ani? Întreabă Mirium îngândurat de frică.
-Nu se cunoaște această dată. Îi răspunde Alistar.
-Eu personal abia aștept să vină un om să ia puterea șarpelui să văd de ce este în stare, ce efecte are dar nu cred că am să prind această ocazie. Spusă Crain în timp ce mușca din carne cu o poftă de carnivor înrăit.
-Amanda, haide să vorbim ceva personal, este ok băieți dacă ne scuzați câteva minute? Întreabă Mirium în timp ce asasinii îl aprobă și îi dă libertatea de plecare.
-Amanda, tipi ăștia știu ceva, nu vreau să mă bag prea mult dar dacă mai punem întrebări o să-și dea seama. Deja se uită ciudat la mine și am impresia că cel Crain mă urăște! Îi șoptește Mirium pe un ton ca de strigăt.
-Ascultă-mă Mirium, eu te-am târât în asta deci eu trebuie să te scot, am jurat că am să fac orice să te ajut, în plus ăștia sunt niște fătălăi, ne spun totul și nici nu ne cunosc deci îți dai seama cât de periculoși sunt.
-Haha, da, ai dreptate, sunt niște fătălăi. Suspină Mirium cu un glas fals de fericire.
Se duc amândoi înapoi la masă să mănânce, când Alistar și Crain lispesc, Amanda îi strigă dar nu se aude nici un răspuns.
-Haide, să plecăm de aici, găsim ruinele și singuri. Spuse Amanda în timp ce îl trage de mână pe Mirium.
Se aproprie de ușa de la intrare și se vede lumina zilei,reușise să iasă în grabă pe când afară îi așteptau deja câteva duzine de soldați exact ca Alistar și Crain cu arcurile pregătite de tragere și săbile îndreptate spre ei.
-Amanda, eu zic să mă lași să-i sperii măcar! Spuse Mirium speriat de moarte dar gata de atac, neștiind că el este și super puternic, dar și nemuritor.
-Nu, am spus că nu, sunt oameni nu monștrii și nu vei profita de darul ăsta să-ți arăți masculinitatea în fața unor nimicuri! Îi răspunde Amanda pe un ton înfuriat și îngrijorat că nu o să o asculte.
-Ai dreptate Amanda, dar tot am să te protejez deci treci în spatele meu și lasă-mă să vorbesc.
Amanda se strecură în spatele lui Mirium iar acesta avansă doi pași după care începe să vorbească.
-Cu ce scop ne vizitați, stimați călători ai orizontului de mijloc? Spuse Mirium pe un las sarcastic și hazliu.
-Bine Mirium, în primul rând, ce e orizontul de mijloc și în al doilea rând, de ce ai întreba asta când vezi că ei sunt gata să te omoare? Îi spuse Amanda pe o voce speriată de moarte.
-Păi, nu știu, mi-a venit să zic ceva dar nu știam ce, așa că am spus primul lucru care mi-a trecut în minte. Spuse Mirium stresat și panicat, pe când mâna lui începuse să strălucească și el nu știa să oprească această reacție.
Soldații mirându-se de strălucirea mâini încep să se închine suspinând toți deodată.
-Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața, Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața!
Mâna lui Mirium începuse să strălucească mai tare, strălucirea se întindea până în ochi care din verzi au devenit albaștri închiși și strălucitori, începuse să vorbească cu o voce cu ecou chiar dacă nu era cazul să existe ecou, la care el le spunea soldaților.
-Credincioșii mei, ridicați-vă! Avem treabă de făcut, trebuie să găsim Ruinele Alamar și am nevoie de ajutorul vostru, conduceți drumul! Strigă Mirium cu o voce de zeu la care toți soldații se ridică și încep să formeze formație de apărare și de avansare.
-Pe aici, stăpâne. Spuse Alistar orbit de puterea strălucirii ochilor săi.
-Vezi, nu e nevoie de violență pentru că sunt un zeu. Îi spuse Mirium la Amanda cu un rânjet molipsitor.
-Ha, un zeu, da, se pare că da. Spuse amanda îngrijorată de puterea pe care o domină Mirium.
„Oare să fie un zeu adevărat? Sau să vorbescă doar puterea din el. Șarpele îl hipnotizase și pe el când îl mușcase deci să fie asta un fel de control al minții?”
Și au pornit toți la drum, Mirium și Amanda fiind în mijlocul soldaților care erau gata să moară pentru ei în drum spre marile Ruine Alamar.
După câteva glumițe de drum și chicoteli cei doi deciseră că este cazul să-și ia tălpășița din acel loc sinistru dar cu un peisaj plăcut la lumina zilei, intraseră în pădure iar mâna lui Mirium lumina drumul cu o nuanță de albastru concentrat, mușchii copacilor străluceau ca niște steluțe în univers, Amanda mergea în spatele lui Mirium minunându-se de priveliștea ce o oferă lumina mâini lui Mirium, încă nu-i venise să creadă ceea ce văzuse și auzise în peșteră, trebuia să fie mai mult din povestea șarpelui, trebuia să existe o remediere. O voce interioară îi străpunse mintea Amandei spunându-i „Acum cum ți se pare că ceea ce credeai tu a fi mit, devine realitate și chiar mai mult decât credeai tu?”. Întru-un anume fel se invinovățea pentru blestemul pus pe Mirium. Uitându-se la zâmbetul lui imposibil de întrecut parcă se simțea mai bine cu ceea ce se întâmplase.
-Mirium, tu de ce ești așa de fericit? Întreabă Amanda destul de curioasă.
-Păi, în primul rând, nu sunt prins cu o nebună în mijloul pădurii, deci e ceva. Spusă Mirium într-un glas hazliu și inocent.
-Haha, ce glumă, dar serios, ce motiv ai avea să fi fericit când doar ce ai fost mușcat de un șarpe strălucitor?
-Of, bine, sunt serios acum. Îi reproșează Mirium trăgând o gură mare de aer.
-Cum să nu fiu fericit, sunt un super erou acum, te pot proteja și îți pot lumina calea fără să mai am teamă că am să greșesc sau am să mor. Îi spusă Mirium în timp ce se întoarce spre Amanda și se uită în ochii ei strălucind cu un albastru închis și mirific.
-Amanda, tu ești cea mai bună chestie care mi s-a putut întâmpla, ultimele două zile cu tine au fost incredibile. Îi mărturisește Mirium în timp ce îi ține mâna strălucitoare pe fața ei catifelată în timp ce culoarea albastră din strălucirea mâini îi scoate în evidențâ ochii ei negri cu un pic de verde.
-Totuși, știai că ochii tăi strălucesc o nuanță slabă de verde deschis pierdută în negrul acela infinit? Întreabă Mirium cu un zâmbet drăgăstos pe fața lui.
Amanda rămăsese puțin uimită de faptul că Mirium era într-un stagiu de pasiune și iubire, nu are idee dacă ceea ce i-a mărturisit Mirium are legătură cu blestemul. Poate acesta doar se joacă cu mintea lui dându-i iluzia de iubire.
-Serios? Nu știam, nu prea mi-am văzut ochii până acum și nimeni nu mi-a dat prea multă atenție să observe.. Spusă Amanda cu o voce tristă în timp ce-și întoarce capul peste umăr.
-Eu îți dau atenție! Îi spune Mirium cu o voce caldă și plină de încredere în timp ce îi întoarce capul să se uite din nou în ochii ei.
Și stătură amândoi uitându-se unul la altul așteptând ca unul dintre ei să facă prima mișcare când deodată se aude un zgomot și le întrerupe momentul de dragoste pe care Mirium se chinuise două zile să-l scoată la iveală.
-Ce-a fost aia? Întreabă Amanda panicată uitându-se în jur.
-Stai liniștită, aflăm într-o secundă. Spusă Mirium încrezător făcând doi pași în față orientând mâna strălucitoare orizontal în față și strângând din pumn.
-Ahhh, huuuh! Scremuse Mirium în timp ce își încoardă pumnul.
Dintr-o dată lumina albastră începe să strălucească și mai tare devenind o adevărată stea, putea să vadă în jurul lor cam vreo 20 de metri depărtare fără să fie o urmă de întuneric dar nu se observase nimic din ce ar putea face zgomotul acela, așa că continuă drumul lăsând momentul de iubire să se răcească.
După cam vreo o oră și un pic de mers, pădurea începe să se rărească, să se vadă lumina soarelui, așa că Mirium își stinge pumnul de parcă e un fel de bec electric pe care îl pornește și îl oprește cu o simplă apăsare de buton din mintea lui doar că lumina dispare mult mai încet.
Continuă să meargă înainte și se regăsesc la un templu vechi acoperit de iederă. Lângă templu era o pancardă cu inscripții vechi care dispăruseră de mult timp.
Dar acest obstacol nu părea să fie unul mare deoarece Mirium învăța-se de la tatăl său să citească inscripțile pierdute.
-Amanda, suntem la Templu Oako, mai avem cam o zi de mers până la ruine, haide să mergem să le cerem de mâncare și indicații. Spusă Mirium apropiindu-se de ușa pietrificată.
-De unde știi acest lucru? Întreabă Amanda în timp ce se uită la pădure.
Din copacii din apropiere sar doi oameni îmbrăcați în kimono negru, unul cu o sabie ascuțită care ar putea tăia și piatra iar altul cu un arc atât de puternic încât trece prin treci copaci dintr-o singură tragere.
-Cine sunteți voi și cu ce scop ați venit aici? Întreabă omul în kimono negru punând sabia la gâtul Amandei,
Amanda se uită la Mirium și îi face semn să nu își folosească puterea deoarece știa că el este nemuritor. Dar oare el știa asta? Deoarece nu avea nici un reflex să o apere, doar stătea și se uita pe când cel cu arcul avea reflexe destul de bune, după câteva acrobații să își arate puterea, sare în fața lui Mirium cu arcul pregătit să-i tragă direct în inimă.
-Stați! Nu am venit în gânduri de atac, nu trebuie să fiți ofensivi așa că lăsați-vă armele jos și haideți să vorbim pașnic. Spusă Amanda cu o voce caldă și calmă.
Bărbatul cu sabia se uită adânc în ochii Amandei și își lasă încet arma jos după care începe să-și dea gluga jos din cap prezentându-se.
-Numele meu este Alistar, iar cel cu arcul este Crain, voi cine sunteți?
-Numele meu este Amanda, iar băiatul din spatele meu este prietenul meu, Mirium, căutăm adăpost și indicații dacă nu este prea mare osteneala.
-Desigur că nu, scuzați-ne intrarea doar că pe aici umblă diferiți hoți care cred în legenda șarpelui colorat iar noi suntem aici să păzim trecerea lor spre acea creatură mistică. Spusă Alistar în timp ce-și bagă sabia în teacă și îi face semn la Crain să-și lase arcul jos.
-Da, am fost atacați acum 12 sori și ne este greu să avem încredere în cineva, mai ales când e în joc puterea absolută. Spusă Crain în timp ce-și dă și el gluga jos din cap.
-Haideți în templu, este mult mai sigur decât aici afară. Spusă Alistar în timp ce le arăta drumul unde să meargă.
Ușa de piatră se deschide cu un zgomot de rașchetare a pereților înfernal de puternic, nimeni nu avea probleme cu el decât Mirium.
-Ahhh!!! Strigă Mirium în timp ce se aruncă pe o parte pe podea cu mâinila la urechi și genunchi la piept.
-Ce ai pățit tinere? Îi spune Crain în timp ce se apleacă la el încercând să pună mâna pe el.
-Lasă-mă, nu mă atinge! Strigă Mirium la el în timp ce se vaită pe jos.
-Nu te ating, dar spune care este problema. Îi răspunde Crain în timp ce se ridică de jos ascultându-l pe Mirium spunându-i să nu-l atingă.
Amanda vede ce se întâmplă și fuge la el după care se aruncă pe jos și îl ia în brațe.
-Mirium, ești bine? Spune ce este. Îi spune Amanda în timp ce îi ridica capul și îl freacă pe frunte ca o mamă care-și vede pentru prima dată copilul.
-Ușa! Ușa mă urăște, vrea să mă omoare!! Strigă Mirium nervos și dă să se ridice îndată să atace și el ușa.
-Șhh, gata, stai liniștit, nimeni nu vrea să te omoare, ești în siguranță, bine? Îi spune Amanda cu o voce caldă cum doar ea poate în timp ce îl sărută pe frunte și îl ține în brație.
Mirium se calmase într-un final și se ridică de bună voie cerându-și scuze și le dă sugestia să continue drumul deoarece este bine și funcțional.
Alistar și Crain se uită dubios la el dar ei fiind asasini antrenați nu-i dau importanță și își continuă drumul.
Amanda speriată de moarte că Mirium ar putea ceda și să distrugă tot se calmase când văzuse că ea reușește să-l calmeze și să nu devasteze templul noilor amici ai lor.
„Mulțumesc Doamne deoarece îmi dai puterea de a convinge pe cineva, pe cea mai importantă persoană, cea mai periculoasă și cea mai specială” Mulțumește Amanda în timp ce se ridică și se șterge pe frunte de apa care îi curgea.
Ajunseseră în bucătăria templului și le spusă lui Mirium și Amanda dacă vor ceva de mâncare, răspunsul lor fără ezitare a fost da, erau lihniți, nu mai mâncaseră de când au plecat din sat.
S-au pus la masă toți patru și au început să mănânce și să povestească, primul lucru pe care Amanda l-a spus a fost.
-Și, Alistar, spuneai ceva de legenda șarpelui dacă nu mă înșel, sună foarte interesant ca o poveste de masă, poți să elaborezi mai mult?
Alistar, bucuros îi răspunde că da și începe să le spună ceea ce auzise de la Maestru Kwan.
-Acum 23.000 de ani, mai mult sau mai puțin, era un șarpe de câmp în această pădure, fericit și verzui, nimic special la el ba chiar mai rău pentru că a fost isgonit de familia lui deoarece el nu mușca ființele vii, după ce ajunsese în pădure se întâlnise cu un mic copilaș, părea nevinovat la ora aceea și era fericit să vadă o ființă umană, se apropiase de acesta iar copilul supărat îl luase la bătaie, dădea cu bățul în el iar la final voia să-i taie capul drept trofeu deoarece avea un V pe spatele lui iar acesta credea că ar arăta frumos pe hainele lui. Șarpele încerca să scape, iar copilul făcuse greșeala să-și bage mâna în gura lui să-i scoată colții. Bineînțeles, colți ieșiseră dar intraseră unde nu trebuiau să intre, în mâna copilului iar acel șarpe cum nu mușcase nimic, niciodată, avea o groază de venin și tot s-a revârsat în copil murind instant. Șarpele nu știa ce făcuse, credea că l-a speriat și a adormit, așa că s-a pus pe el și a adormit și el.
-Și ce s-a întâmplat? Spuse Mirium curios.
-Lasă-mă să termin și ai să aflii, amice. Îi răspunde Alistar cu o voce amuzată.
-Tatăl acestui copil era un mare șaman, unul chiar foarte puternic, se spune că era un zeu pe nume Herpeus. Când văzuse șarpele dormind pe cadavrul copilului său, i-a dat puterea de a vorbi să-l întrebe pe el ce se întâmplase.
-Ce ai făcut creatură infimă ce ești, cum să muști un biet copil! Strigase Herpeus la șarpe.
Șarpele nu știa că poate vorbii, așa că el tot sâsâia.
-Faci pe miștocarul, ă? Ai să regreți o eternitate această decizie! Strigă Herpeus la șarpe știind că să-l omoare era o pedeapsă mult prea ușoară pentru soarta pe care o merită, așa că l-a făcut nemuritor.
Șarpele a stat atâta timp in viață încât devenise o defecțiune a naturii și a început să strălucească o culoare nemaivăzută să fie confundat cu o stea ca să nu mai fie un simplu șarpe nemuritor, trebuia să echilibreze balanța viață-moarte.
Natura știa că nu echilibrase balanța cu acea vrajă, viața fiind pe plus, așa că oamenii ajungeau să trăiască pâna la 300 de ani iar alții până la 20. Așa că natura i-a mai dat un blestem, l-a pus într-un cerc din care are voie să iasă doar o dată la 100 de mii de ani. În felul acesta natura a reușit să restaureze balanța. Bineînțeles, există și un defect la această poveste.
-Ce defect?! Întreabă Amanda nerăbdătoare să afle.
-Asta nu este justificată, doar o bănuială a oamenilor dar se spune că dacă ești un om special și ești mușcat de acest șarpe îi iei puterea de nemurire fără să fi blestemat dar dacă nu ești poți murii în chinuri sau să ajungi un sclav al naturii căutând defecțiuni și încercând să le repari.
-Păi și când ar trebuii să iasă șarpele acesta dacă iasă doar o dată la 100 de mii de ani? Întreabă Mirium îngândurat de frică.
-Nu se cunoaște această dată. Îi răspunde Alistar.
-Eu personal abia aștept să vină un om să ia puterea șarpelui să văd de ce este în stare, ce efecte are dar nu cred că am să prind această ocazie. Spusă Crain în timp ce mușca din carne cu o poftă de carnivor înrăit.
-Amanda, haide să vorbim ceva personal, este ok băieți dacă ne scuzați câteva minute? Întreabă Mirium în timp ce asasinii îl aprobă și îi dă libertatea de plecare.
-Amanda, tipi ăștia știu ceva, nu vreau să mă bag prea mult dar dacă mai punem întrebări o să-și dea seama. Deja se uită ciudat la mine și am impresia că cel Crain mă urăște! Îi șoptește Mirium pe un ton ca de strigăt.
-Ascultă-mă Mirium, eu te-am târât în asta deci eu trebuie să te scot, am jurat că am să fac orice să te ajut, în plus ăștia sunt niște fătălăi, ne spun totul și nici nu ne cunosc deci îți dai seama cât de periculoși sunt.
-Haha, da, ai dreptate, sunt niște fătălăi. Suspină Mirium cu un glas fals de fericire.
Se duc amândoi înapoi la masă să mănânce, când Alistar și Crain lispesc, Amanda îi strigă dar nu se aude nici un răspuns.
-Haide, să plecăm de aici, găsim ruinele și singuri. Spuse Amanda în timp ce îl trage de mână pe Mirium.
Se aproprie de ușa de la intrare și se vede lumina zilei,reușise să iasă în grabă pe când afară îi așteptau deja câteva duzine de soldați exact ca Alistar și Crain cu arcurile pregătite de tragere și săbile îndreptate spre ei.
-Amanda, eu zic să mă lași să-i sperii măcar! Spuse Mirium speriat de moarte dar gata de atac, neștiind că el este și super puternic, dar și nemuritor.
-Nu, am spus că nu, sunt oameni nu monștrii și nu vei profita de darul ăsta să-ți arăți masculinitatea în fața unor nimicuri! Îi răspunde Amanda pe un ton înfuriat și îngrijorat că nu o să o asculte.
-Ai dreptate Amanda, dar tot am să te protejez deci treci în spatele meu și lasă-mă să vorbesc.
Amanda se strecură în spatele lui Mirium iar acesta avansă doi pași după care începe să vorbească.
-Cu ce scop ne vizitați, stimați călători ai orizontului de mijloc? Spuse Mirium pe un las sarcastic și hazliu.
-Bine Mirium, în primul rând, ce e orizontul de mijloc și în al doilea rând, de ce ai întreba asta când vezi că ei sunt gata să te omoare? Îi spuse Amanda pe o voce speriată de moarte.
-Păi, nu știu, mi-a venit să zic ceva dar nu știam ce, așa că am spus primul lucru care mi-a trecut în minte. Spuse Mirium stresat și panicat, pe când mâna lui începuse să strălucească și el nu știa să oprească această reacție.
Soldații mirându-se de strălucirea mâini încep să se închine suspinând toți deodată.
-Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața, Mare Alzara, iartă-ne păcatele și cruță-ne viața!
Mâna lui Mirium începuse să strălucească mai tare, strălucirea se întindea până în ochi care din verzi au devenit albaștri închiși și strălucitori, începuse să vorbească cu o voce cu ecou chiar dacă nu era cazul să existe ecou, la care el le spunea soldaților.
-Credincioșii mei, ridicați-vă! Avem treabă de făcut, trebuie să găsim Ruinele Alamar și am nevoie de ajutorul vostru, conduceți drumul! Strigă Mirium cu o voce de zeu la care toți soldații se ridică și încep să formeze formație de apărare și de avansare.
-Pe aici, stăpâne. Spuse Alistar orbit de puterea strălucirii ochilor săi.
-Vezi, nu e nevoie de violență pentru că sunt un zeu. Îi spuse Mirium la Amanda cu un rânjet molipsitor.
-Ha, un zeu, da, se pare că da. Spuse amanda îngrijorată de puterea pe care o domină Mirium.
„Oare să fie un zeu adevărat? Sau să vorbescă doar puterea din el. Șarpele îl hipnotizase și pe el când îl mușcase deci să fie asta un fel de control al minții?”
Și au pornit toți la drum, Mirium și Amanda fiind în mijlocul soldaților care erau gata să moară pentru ei în drum spre marile Ruine Alamar.
Amanda
Chapter I:
Pe la începutul secolului al 4-lea, într-un sat cu vreo 30 de locuitori, era o fată nu cu mult mai specială decât restul oamenilor.
Avea doar vreo 18 ani, o imaginație mult mai bogată decât restul oamenilor dar cu defectul de a nu avea puterea convingerii, deci lumea nu o lua prea în serios când deschidea gura. Când avea doar 13 ani, a mers la toți oamenii și le-a spus de o creatură mai puțin văzută de restul lumii, oamenii erau curioși și au întrebat-o despre ce este vorba la care ea a răspus plină de bucurie.
-Este vorba de un cal! A strigat Amanda cu o voce ușor subțire
-Bine, și ce este așa de nevăzut la un cal? A întrebat un locuitor puțin frustrat
-Acest cal are aripi! I-a răspuns fetița într-un surâs puțin ieșit din comun
Toți o credeau puțin dusă cu pluta pentru ideiile ei diferite de restul, când alții se gândeau cu ce să hrănească porcii, ea își făcea griji cum să prindă o pasăre de foc.
Trecuseră ani, și Amanda a început să creadă satul că ea este nebună, pe la vreo 17 ani, a încercat să se îndrăgostească de un localnic, desigur, nu era prea dificil deoarece toate poveștile ei au fost la o vârstă fragedă, dar în sinea ei încă credea că partea cealaltă a pădurii este plină de mistere, pe care ea dorește să le rezolve.
Până la un final, s-a întâlnit cu un băiat puțin timid, Mirium, el având doar 16 ani, cu un an mai mic decât Amanda. Au început să vorbească despre ceea ce-și doresc ei cel mai mult, iar Mirium i-a reproșat Amandei.
-Mi-aș dorii să găsesc ceva special, nemaivăzut și total diferit de ceea ce există.
-Știu că sună ciudat și patetic, dar am impresia că există anumite chestii în acele ruine de după pădure!
Amanda avea deja reflectată lumina stelelor în ochii săi, nu a ezitat o secundă fără să-i reproșeze.
-Haide să explorăm, să vedem dacă ai dreptate sau nu! Îi strigase într-un entuziasm destul de contagios.
-Dar dacă pățim ceva? Îi răspunse Mirium puțin speriat.
-Nu avem ce să pățim, ai încredere în mine, spuse Amanda în timp ce-l trage de mână spre pădure.
-Dar nu am, spune Mirium fără să aibă efect asupra Amandei.
Și plecaseră spre pădure, fără să aibă o direcție anume, pură explorare nevinovată la timpul acela.
Copacii erau destul de arțăgoși, rotunjiți și cu rădăcinele scoase la suprafață, parcă erau gata să atace, plantele nu mai existau după o anumită porțiune iar densitatea frunzelor acuperea toată lumina.
-Arată ca locul perfect să omori pe cineva, spuse Mirium uitându-se îngrijorat în jur și puțin spre cer.
-Ai dreptate, poate găsim un cadavru, suspină Amanda sarcastic dar cu puțin entuziasm.
După ceva timp de mers și câteva zgârietur de la scoarța dubios de ascuțită a copacilor, copii ajung într-o pajiște circulară fără nici un copac pe o porțiune de vreo 12 metrii, în mijlocul pajiștii se aflase o mică scorbură în scoarța terestră a pământului.
-Mirium, vino aici să vezi ce gaură ciudată e, îi spuse Amanda cu un glas obosit.
Mirium nu o auzise și continuase să se întrebe diferite chestii despre acest loc care nu ar trebuii să fie aici.
Peste puțin timp se duce să vadă ce s-a întâmplat cu Amanda, iar când ajunge acolo, ea dispăruse, fără nici o urmă.
-Amanda! Amanda!! Începuse să strige împrejur sperând ca fata să nu-l fii părăsit în mijlocul pădurii.
Umblă de nebun prin cercul liber de copaci și continuă să strige când dintr-o dată aude un strigat venind nu cu mult departe de locul unde este el, zgomotul venind din pădure. Miriam plin de frică se îndreaptă spre el deșii nu voia una ca asta, când dintr-o datâ ceva îi sărise în brațe, era Amanda, plină de zgârieturi și murdară pe față.
-Ce s-a întâmplat acolo, de ce m-ai lăsat singur? Întreabă Mirium debusolat de situație.
-M-am trezit în pădure și printre copaci era un monstru care mă pândea, așa că am fugit în direcția opusă și am ajuns aici, m-am zgâriat prin copaci și am alunecat în noroi din cauza rădăcinilor, strigă Amanda la el speriată de moarte.
-Ce..ce monstru? Întreabă Mirium, puțin speriat
-O creatură hidoasă cu ochii roșii ca sângele, spuse Amnda panicată
Mirium nu prea voia să o creadă ținând cont că ea este Amanda, nebuna satului, dar ceva îi spunea să aibă încredere deoarece este cu adevărat, ceva straniu la această porțiune a pădurii.
Se făcuse noapte dintr-o dată iar Mirium știa că nu mai are cum să ajungă acasaă înainte să se așeze întunericul.
-Haide să înoptăm aici, am să fac un foc și plecăm dis de dimineață, sugerase Mirium, la care Amanda a fost de acord.
-Haide să căutăm niște lemne uscate.
Au mers pe margnea cercului liber de copaci căutând niște crengi pentru a face un foc, Mirium găsește un teanc de crengi uscate, erau cam 30 de crenguțe destul de groase, așezate frumos pentru ca el să le ia, arătau destul de ordonat puse pentru a fi lăsate de pădure, dar nu îi dădea importanță, așa că le luase.
Se puse să facă focul și venise și Amanda, cu câteva grenguțe, suspinând supărată că nu există grenguțe nici în copaci, parcă au fost furate, și vede teancul lui Mirium și țipă la el.
-Mă pui să caut crengi și tu le iei pe toate?
-Le-am gâsit pe toate într-un loc, lasă asta acum și hai să facem focul.
După câteva încercări, reușise într-un final să aprindă focul acela nesuferit, și stăteau întinși pe iarba moale și verde, se uitau amândoi la cerul plin de stele la care Mirium îi reproșează Amandei
-Ce crezi că este acel abur alb cu o nuanță de mov în el?
La care Amanda îi răspunde
-Probabil e forța care ține toate lucrurile împreună, să nu se îndepărteze unele de altele.
Mirium rămase uimit, și a adormit cu gândul la stele.
Se trezește într-o panică imensă de la un anumit țipăt subțire, se uită în jur în timp ce își freacă ochii iar când se uită în spate, o vede pe Amanda țipând că este un monstru, se duce le ea iar când pune mâna pe ea, se calmează.
-Unde e monstrul, Amanda?
-Nu..nu știu, cred că a fost un coșmar. Spuse Amanda cu o frică în voce
-Dar erai în picioare, cum poți visa când ești în picioare? Întreabă Mirium cu o față îngrijorată
-Am mai pățit asta, de multe ori, nu știu ce este dar este foarte enervant, mă culc în pat și mă trezesc în fața ușii, țipând.
Atunci Mirium se întreabă dacă asta s-a întâmplat și în pădure, dacă este în mijlocul pădurii cu o nebună ce crede că coșmarele sunt reale.
-Și ce făcea monstrul în vis, Amanda?
-Păi, era un pic diferit, arăta ca un monstru dar era bun, și ne ajuta, nu era ca cei de care ne spun părinții noștrii.
Mirium o asculta și dintr-o dată aude o creangă cum se rupe, se întoarce instantaneu și vede și el niște ochi roșii cum se plimbau pe la marginea cercului lispit de copaci, nu îi vine a crede, se freacă la ochi și când îi deschide din nou, ochii roșii dispăruse.
-Cred că o fi ceva în aer, poate suntem amândoi nebuni, avem vedenii. Spuse Mirium îngrijorat și depășit de situație.
Se întoarce speriat la Amanda când observă o lumină fosforeșcentă într-o porțiune mică de iarbă.
-Amanda, ce e aia? Întreabă Miriam apropiindu-se de acea lumină.
Parcă îl chema, simțea că-i strigă numele, în mintea lui auzea doar „Mirium” iar restul sunetelor dispăruseră în void.
Cu cât se aproprie mai mult de acea lumină fantastică. cu atât observă că arată ca o dungă și începe să se întrebe. „Oare asta este o tăietură în pământ? Așa arată sângele lui Mama Natură?”
A ajuns față în față cu lumina care deja devenise un pic orbitoare, o culoare verzuie spre alb, foarte deschisă și cu o strălucire ca soarele, încât lumina exact tot cercul fără copaci.
Amanda simțea că ceva nu este în regulă, lumina aceea era perfect proporționată cu cercul fără copaci, asta nu putea fi o coincidență.
-Miriam, pleacă de lângă lumina aceea, e ceva straniu la ea! Strigă Amanda, dar Mirium nu o băga în seamă deoarece era orbit de frumusețea luminii.
Mirium nu se putea abține așa că încearcă să pună mâna pe acea lumină, să vadă ce este, și a atins atât de fin încât i-a rămas o bucata pe deget, era ca o pânză de păianjen strălucitoare, și dintr-o dată lumina începe să se miște în zig-zag, trecând pe sub picioarele lui Mirium și oprindu-se în spatele acestuia. Mirium rămăse-se mut, nu știa ce să creadă, îi dă o privire mai atenti și observă 2 puncte negre la un colț al luminii, se apropie cu o încredere nemaivăzută, iar lumina îl mușcă pe Mirium de mână iar acesta se aruncă pe spate cu mâna la piept și cealaltă mână peste aceasta, smiorcăindu-se și neștiind ce a fost asta.
Amanda se aproprie de acesta să vadă dacă este bine, lumina aceea încearcă să o hipnotizeze și pe Amanda, dar ea nu se lasă așa ușor, așa că ia un băț din jarul lăsat de focul făcut de ei și lovește în gol să sperie lumina aceea. După câteva lovituri, lumina se stinge și dispare în scorbura făcută în scoarța pământului.
-Mirium, ești bine? Crezi că poți să te ridici? întreabă Amanda în timp ce se lasă în genunchi să-l ajute.
-Ah! Da, sunt bine, ce a fost aia? Suspină Mirium plin de durere.
-A fost un șarpe strălucitor. dacă ascultai mai bine, îl puteai auzii cum sâsâie, tembelule! Țipă Amanda la el, neștiind că nu este vina lui.
-Amanda, pot să jur că nu mai auzeam nimic decât că trebuie să ating lumina, cred câ m-a hipnotizat sau ceva, nu îmi pot da seama.
-Important este că ești bine, da? Îi spune Amanda cu o privire dubioasă la mâna unde a fost mușcat.
-Auzi, nu prea știu eu cum e cu șerpii, dar trebuie să ți se înegrească liniile pe mâini și să strălucească pielea? Se miră Amanda.
-Oh, nu! Tata m-a învățat despre șerpi când eram la vânătoare cu el, trebuie să prindem șarpele acela și să-l ducem la tata, el mă poate ajuta, sper! Strigă Mirium speriat de moarte
Amanda s-a dus la scorbură unde a dispărut șarpele misterios, și se uită mai atentă, nu se observă nimic neobișnuit, abia observa pe lumina zilei iar pe întuneric sigur era mai dificil.
-Cred că încap în gaură, am să cobor să prind șarpele, tu stai aici și nu te mișca, ai înțeles? Îi ordonă Amanda în timp ce se strecura prin gaură fără să-i lase la Mirium timp să răspundă.
-E foarte ciudat aici, totul este negru dar spațios, nu pot să-mi dau seama ce fel de gaură este aceasta dar cred că duce mai mult a peșteră! Strigă Amanda sperând ca Mirium să mai fie treaz.
Amanda aude un ecou ciudat, nu al vocii ei, ci al altei persoane, nu putea fi șarpele deoarece șerpii nu vorbesc, deci mai este cineva aici.
-Miriam, ai spus ceva? întreabă Amanda cu speranța ca Mirium să spună că da să-și ia o piatră de pe inimă, dar nu se aude nimic.
Coboară ce coboară iar parcă gaura nu se mai oprește din coborât, căldura crește iar ecoul devine puțin mai clar, totuși nu își poate da seama ce spune sau în ce limbă spune.
Vede o lumină verziue deschis dar diferită, mai cenușie și mai puțin strălucitoare, când se aproprie, era șarpele încolăcit și suspinând un fel de incantație.
-Ce naiba? Vorbești? Întreabă Amanda plină de uimire.
-Da, poți spune asta. Îi răspunde șarpele.
-Ce se întâmplă cu tine, de ce strălucești așa cenușiu? Îl întreabă Amanda.
-Păi, eu eram un simplu șarpe când un șaman acum mii de ani m-a blestemat deoarece i-am mușcat copilul, de atunci sunt obligat să trăiesc în mijlocul pădurii și nu am voie să părăsesc cercul, sunt nemuritor, până acum. Spune șarpele cu o voce străpunsă de oboseală și răgușeală.
-Cum adică „până acum”? Întreabă Amanda.
-Păi, prietenul tău o avut ceva special, mi-a ridicat blestemul dar mi-e frică că a pus stăpânire pe el, devenind nemuritor. Îi răspunde șarpele într-un glas gros și încet.
-Nu poți murii, trebuie să mă ajuți să rup blestemul să-l salvezi, te rog! Țipă Amanda cu lacrimi în ochi.
-Du-te la Ruinele Alamar, acolo o să aflii răspunsul, îi spuse șarpele în glasul final după care se stinge.
Amanda a rămas în pauză un minut în întuneric, plângând că este depășită de situație, nu știa cum să ajungă la acele ruine, nu știa cum să-l salveze pe Mirium de blestem, dar știa că trebuie să facă orice îi stâ în putere să încerce.
Se urcase înapoi pe unde a coborât, iar când iasă la suprafață îl vede pe Mirium cu mâna strălucind un albastru-nordic foarte puternic în nuanță, iar Mirium putea sparge copaci cu mâna aceea, fără a se zgâria o secundă.
Amanda se duce la Mirium să-i spună ce se întâmplă.
-Mirium! Strigă Amanda.
-Ce este, Amanda? Se întoarce Mirium într-un zâmbet contagios.
-Ce crezi că faci acolo? Întreabă Amanda într-un glas jucăuș.
-Păi, aparent, nu cred că mor, dar sunt super puternic și mâna unde am fost mușcat strâlucește mai frumos ca șarpele, vezi? Îi explică Mirium într-o uimire cuprinzătoare de puțină teamă.
Amanda se abține să-i spună despre blestem deoarece este foarte fericit, nu vrea să-i smulgă zâmbetul și să-i pună nervi și teamă, nu i-ar fi de folos oricum.
-Haide să mergem mai departe, acum că ești foarte puternic și aparent poți lumina drumul, ne permitem să mergem și pe întuneric. Spune Amanda cu un glas surprinzător de calm.
-Unde vrei să mergem, Amanda?
-Ai spus că vrei să aflii ce este la ruinele de după pădure, presupun că știi drumul, nu?
-Da, tata m-a învâțat cum să ajung, trebuie să ne luăm după steaua aceea strălucitoare, iar pe zi, după mușchii de pe copaci. Spune Mirium într-o încredere mult prea avansată pentru vârsta lui.
-Bine, perfect, haide să mergem, tu conduci! Spune Amanda în timp ce îl împinge pe Mirium de la spate.
-Haha, tembelă, trebuie să mergem în direcția opusă, vino. Îi spune Mirium în timp ce se întoarce să o împingă el pe Amanda de la spate.
Pe la începutul secolului al 4-lea, într-un sat cu vreo 30 de locuitori, era o fată nu cu mult mai specială decât restul oamenilor.
Avea doar vreo 18 ani, o imaginație mult mai bogată decât restul oamenilor dar cu defectul de a nu avea puterea convingerii, deci lumea nu o lua prea în serios când deschidea gura. Când avea doar 13 ani, a mers la toți oamenii și le-a spus de o creatură mai puțin văzută de restul lumii, oamenii erau curioși și au întrebat-o despre ce este vorba la care ea a răspus plină de bucurie.
-Este vorba de un cal! A strigat Amanda cu o voce ușor subțire
-Bine, și ce este așa de nevăzut la un cal? A întrebat un locuitor puțin frustrat
-Acest cal are aripi! I-a răspuns fetița într-un surâs puțin ieșit din comun
Toți o credeau puțin dusă cu pluta pentru ideiile ei diferite de restul, când alții se gândeau cu ce să hrănească porcii, ea își făcea griji cum să prindă o pasăre de foc.
Trecuseră ani, și Amanda a început să creadă satul că ea este nebună, pe la vreo 17 ani, a încercat să se îndrăgostească de un localnic, desigur, nu era prea dificil deoarece toate poveștile ei au fost la o vârstă fragedă, dar în sinea ei încă credea că partea cealaltă a pădurii este plină de mistere, pe care ea dorește să le rezolve.
Până la un final, s-a întâlnit cu un băiat puțin timid, Mirium, el având doar 16 ani, cu un an mai mic decât Amanda. Au început să vorbească despre ceea ce-și doresc ei cel mai mult, iar Mirium i-a reproșat Amandei.
-Mi-aș dorii să găsesc ceva special, nemaivăzut și total diferit de ceea ce există.
-Știu că sună ciudat și patetic, dar am impresia că există anumite chestii în acele ruine de după pădure!
Amanda avea deja reflectată lumina stelelor în ochii săi, nu a ezitat o secundă fără să-i reproșeze.
-Haide să explorăm, să vedem dacă ai dreptate sau nu! Îi strigase într-un entuziasm destul de contagios.
-Dar dacă pățim ceva? Îi răspunse Mirium puțin speriat.
-Nu avem ce să pățim, ai încredere în mine, spuse Amanda în timp ce-l trage de mână spre pădure.
-Dar nu am, spune Mirium fără să aibă efect asupra Amandei.
Și plecaseră spre pădure, fără să aibă o direcție anume, pură explorare nevinovată la timpul acela.
Copacii erau destul de arțăgoși, rotunjiți și cu rădăcinele scoase la suprafață, parcă erau gata să atace, plantele nu mai existau după o anumită porțiune iar densitatea frunzelor acuperea toată lumina.
-Arată ca locul perfect să omori pe cineva, spuse Mirium uitându-se îngrijorat în jur și puțin spre cer.
-Ai dreptate, poate găsim un cadavru, suspină Amanda sarcastic dar cu puțin entuziasm.
După ceva timp de mers și câteva zgârietur de la scoarța dubios de ascuțită a copacilor, copii ajung într-o pajiște circulară fără nici un copac pe o porțiune de vreo 12 metrii, în mijlocul pajiștii se aflase o mică scorbură în scoarța terestră a pământului.
-Mirium, vino aici să vezi ce gaură ciudată e, îi spuse Amanda cu un glas obosit.
Mirium nu o auzise și continuase să se întrebe diferite chestii despre acest loc care nu ar trebuii să fie aici.
Peste puțin timp se duce să vadă ce s-a întâmplat cu Amanda, iar când ajunge acolo, ea dispăruse, fără nici o urmă.
-Amanda! Amanda!! Începuse să strige împrejur sperând ca fata să nu-l fii părăsit în mijlocul pădurii.
Umblă de nebun prin cercul liber de copaci și continuă să strige când dintr-o dată aude un strigat venind nu cu mult departe de locul unde este el, zgomotul venind din pădure. Miriam plin de frică se îndreaptă spre el deșii nu voia una ca asta, când dintr-o datâ ceva îi sărise în brațe, era Amanda, plină de zgârieturi și murdară pe față.
-Ce s-a întâmplat acolo, de ce m-ai lăsat singur? Întreabă Mirium debusolat de situație.
-M-am trezit în pădure și printre copaci era un monstru care mă pândea, așa că am fugit în direcția opusă și am ajuns aici, m-am zgâriat prin copaci și am alunecat în noroi din cauza rădăcinilor, strigă Amanda la el speriată de moarte.
-Ce..ce monstru? Întreabă Mirium, puțin speriat
-O creatură hidoasă cu ochii roșii ca sângele, spuse Amnda panicată
Mirium nu prea voia să o creadă ținând cont că ea este Amanda, nebuna satului, dar ceva îi spunea să aibă încredere deoarece este cu adevărat, ceva straniu la această porțiune a pădurii.
Se făcuse noapte dintr-o dată iar Mirium știa că nu mai are cum să ajungă acasaă înainte să se așeze întunericul.
-Haide să înoptăm aici, am să fac un foc și plecăm dis de dimineață, sugerase Mirium, la care Amanda a fost de acord.
-Haide să căutăm niște lemne uscate.
Au mers pe margnea cercului liber de copaci căutând niște crengi pentru a face un foc, Mirium găsește un teanc de crengi uscate, erau cam 30 de crenguțe destul de groase, așezate frumos pentru ca el să le ia, arătau destul de ordonat puse pentru a fi lăsate de pădure, dar nu îi dădea importanță, așa că le luase.
Se puse să facă focul și venise și Amanda, cu câteva grenguțe, suspinând supărată că nu există grenguțe nici în copaci, parcă au fost furate, și vede teancul lui Mirium și țipă la el.
-Mă pui să caut crengi și tu le iei pe toate?
-Le-am gâsit pe toate într-un loc, lasă asta acum și hai să facem focul.
După câteva încercări, reușise într-un final să aprindă focul acela nesuferit, și stăteau întinși pe iarba moale și verde, se uitau amândoi la cerul plin de stele la care Mirium îi reproșează Amandei
-Ce crezi că este acel abur alb cu o nuanță de mov în el?
La care Amanda îi răspunde
-Probabil e forța care ține toate lucrurile împreună, să nu se îndepărteze unele de altele.
Mirium rămase uimit, și a adormit cu gândul la stele.
Se trezește într-o panică imensă de la un anumit țipăt subțire, se uită în jur în timp ce își freacă ochii iar când se uită în spate, o vede pe Amanda țipând că este un monstru, se duce le ea iar când pune mâna pe ea, se calmează.
-Unde e monstrul, Amanda?
-Nu..nu știu, cred că a fost un coșmar. Spuse Amanda cu o frică în voce
-Dar erai în picioare, cum poți visa când ești în picioare? Întreabă Mirium cu o față îngrijorată
-Am mai pățit asta, de multe ori, nu știu ce este dar este foarte enervant, mă culc în pat și mă trezesc în fața ușii, țipând.
Atunci Mirium se întreabă dacă asta s-a întâmplat și în pădure, dacă este în mijlocul pădurii cu o nebună ce crede că coșmarele sunt reale.
-Și ce făcea monstrul în vis, Amanda?
-Păi, era un pic diferit, arăta ca un monstru dar era bun, și ne ajuta, nu era ca cei de care ne spun părinții noștrii.
Mirium o asculta și dintr-o dată aude o creangă cum se rupe, se întoarce instantaneu și vede și el niște ochi roșii cum se plimbau pe la marginea cercului lispit de copaci, nu îi vine a crede, se freacă la ochi și când îi deschide din nou, ochii roșii dispăruse.
-Cred că o fi ceva în aer, poate suntem amândoi nebuni, avem vedenii. Spuse Mirium îngrijorat și depășit de situație.
Se întoarce speriat la Amanda când observă o lumină fosforeșcentă într-o porțiune mică de iarbă.
-Amanda, ce e aia? Întreabă Miriam apropiindu-se de acea lumină.
Parcă îl chema, simțea că-i strigă numele, în mintea lui auzea doar „Mirium” iar restul sunetelor dispăruseră în void.
Cu cât se aproprie mai mult de acea lumină fantastică. cu atât observă că arată ca o dungă și începe să se întrebe. „Oare asta este o tăietură în pământ? Așa arată sângele lui Mama Natură?”
A ajuns față în față cu lumina care deja devenise un pic orbitoare, o culoare verzuie spre alb, foarte deschisă și cu o strălucire ca soarele, încât lumina exact tot cercul fără copaci.
Amanda simțea că ceva nu este în regulă, lumina aceea era perfect proporționată cu cercul fără copaci, asta nu putea fi o coincidență.
-Miriam, pleacă de lângă lumina aceea, e ceva straniu la ea! Strigă Amanda, dar Mirium nu o băga în seamă deoarece era orbit de frumusețea luminii.
Mirium nu se putea abține așa că încearcă să pună mâna pe acea lumină, să vadă ce este, și a atins atât de fin încât i-a rămas o bucata pe deget, era ca o pânză de păianjen strălucitoare, și dintr-o dată lumina începe să se miște în zig-zag, trecând pe sub picioarele lui Mirium și oprindu-se în spatele acestuia. Mirium rămăse-se mut, nu știa ce să creadă, îi dă o privire mai atenti și observă 2 puncte negre la un colț al luminii, se apropie cu o încredere nemaivăzută, iar lumina îl mușcă pe Mirium de mână iar acesta se aruncă pe spate cu mâna la piept și cealaltă mână peste aceasta, smiorcăindu-se și neștiind ce a fost asta.
Amanda se aproprie de acesta să vadă dacă este bine, lumina aceea încearcă să o hipnotizeze și pe Amanda, dar ea nu se lasă așa ușor, așa că ia un băț din jarul lăsat de focul făcut de ei și lovește în gol să sperie lumina aceea. După câteva lovituri, lumina se stinge și dispare în scorbura făcută în scoarța pământului.
-Mirium, ești bine? Crezi că poți să te ridici? întreabă Amanda în timp ce se lasă în genunchi să-l ajute.
-Ah! Da, sunt bine, ce a fost aia? Suspină Mirium plin de durere.
-A fost un șarpe strălucitor. dacă ascultai mai bine, îl puteai auzii cum sâsâie, tembelule! Țipă Amanda la el, neștiind că nu este vina lui.
-Amanda, pot să jur că nu mai auzeam nimic decât că trebuie să ating lumina, cred câ m-a hipnotizat sau ceva, nu îmi pot da seama.
-Important este că ești bine, da? Îi spune Amanda cu o privire dubioasă la mâna unde a fost mușcat.
-Auzi, nu prea știu eu cum e cu șerpii, dar trebuie să ți se înegrească liniile pe mâini și să strălucească pielea? Se miră Amanda.
-Oh, nu! Tata m-a învățat despre șerpi când eram la vânătoare cu el, trebuie să prindem șarpele acela și să-l ducem la tata, el mă poate ajuta, sper! Strigă Mirium speriat de moarte
Amanda s-a dus la scorbură unde a dispărut șarpele misterios, și se uită mai atentă, nu se observă nimic neobișnuit, abia observa pe lumina zilei iar pe întuneric sigur era mai dificil.
-Cred că încap în gaură, am să cobor să prind șarpele, tu stai aici și nu te mișca, ai înțeles? Îi ordonă Amanda în timp ce se strecura prin gaură fără să-i lase la Mirium timp să răspundă.
-E foarte ciudat aici, totul este negru dar spațios, nu pot să-mi dau seama ce fel de gaură este aceasta dar cred că duce mai mult a peșteră! Strigă Amanda sperând ca Mirium să mai fie treaz.
Amanda aude un ecou ciudat, nu al vocii ei, ci al altei persoane, nu putea fi șarpele deoarece șerpii nu vorbesc, deci mai este cineva aici.
-Miriam, ai spus ceva? întreabă Amanda cu speranța ca Mirium să spună că da să-și ia o piatră de pe inimă, dar nu se aude nimic.
Coboară ce coboară iar parcă gaura nu se mai oprește din coborât, căldura crește iar ecoul devine puțin mai clar, totuși nu își poate da seama ce spune sau în ce limbă spune.
Vede o lumină verziue deschis dar diferită, mai cenușie și mai puțin strălucitoare, când se aproprie, era șarpele încolăcit și suspinând un fel de incantație.
-Ce naiba? Vorbești? Întreabă Amanda plină de uimire.
-Da, poți spune asta. Îi răspunde șarpele.
-Ce se întâmplă cu tine, de ce strălucești așa cenușiu? Îl întreabă Amanda.
-Păi, eu eram un simplu șarpe când un șaman acum mii de ani m-a blestemat deoarece i-am mușcat copilul, de atunci sunt obligat să trăiesc în mijlocul pădurii și nu am voie să părăsesc cercul, sunt nemuritor, până acum. Spune șarpele cu o voce străpunsă de oboseală și răgușeală.
-Cum adică „până acum”? Întreabă Amanda.
-Păi, prietenul tău o avut ceva special, mi-a ridicat blestemul dar mi-e frică că a pus stăpânire pe el, devenind nemuritor. Îi răspunde șarpele într-un glas gros și încet.
-Nu poți murii, trebuie să mă ajuți să rup blestemul să-l salvezi, te rog! Țipă Amanda cu lacrimi în ochi.
-Du-te la Ruinele Alamar, acolo o să aflii răspunsul, îi spuse șarpele în glasul final după care se stinge.
Amanda a rămas în pauză un minut în întuneric, plângând că este depășită de situație, nu știa cum să ajungă la acele ruine, nu știa cum să-l salveze pe Mirium de blestem, dar știa că trebuie să facă orice îi stâ în putere să încerce.
Se urcase înapoi pe unde a coborât, iar când iasă la suprafață îl vede pe Mirium cu mâna strălucind un albastru-nordic foarte puternic în nuanță, iar Mirium putea sparge copaci cu mâna aceea, fără a se zgâria o secundă.
Amanda se duce la Mirium să-i spună ce se întâmplă.
-Mirium! Strigă Amanda.
-Ce este, Amanda? Se întoarce Mirium într-un zâmbet contagios.
-Ce crezi că faci acolo? Întreabă Amanda într-un glas jucăuș.
-Păi, aparent, nu cred că mor, dar sunt super puternic și mâna unde am fost mușcat strâlucește mai frumos ca șarpele, vezi? Îi explică Mirium într-o uimire cuprinzătoare de puțină teamă.
Amanda se abține să-i spună despre blestem deoarece este foarte fericit, nu vrea să-i smulgă zâmbetul și să-i pună nervi și teamă, nu i-ar fi de folos oricum.
-Haide să mergem mai departe, acum că ești foarte puternic și aparent poți lumina drumul, ne permitem să mergem și pe întuneric. Spune Amanda cu un glas surprinzător de calm.
-Unde vrei să mergem, Amanda?
-Ai spus că vrei să aflii ce este la ruinele de după pădure, presupun că știi drumul, nu?
-Da, tata m-a învâțat cum să ajung, trebuie să ne luăm după steaua aceea strălucitoare, iar pe zi, după mușchii de pe copaci. Spune Mirium într-o încredere mult prea avansată pentru vârsta lui.
-Bine, perfect, haide să mergem, tu conduci! Spune Amanda în timp ce îl împinge pe Mirium de la spate.
-Haha, tembelă, trebuie să mergem în direcția opusă, vino. Îi spune Mirium în timp ce se întoarce să o împingă el pe Amanda de la spate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)